Isidore Lucien Ducasse a.k.a Contele de Lautréamont

Isidore Lucien Ducasse, născut în 1846, la Montevideo şi mort în 1870, numit şi Contele de Lautréamont, a fost un poet francez, precursor al poeziei moderne, al cărui stil s-a aflat la confluenţa dintre simbolism şi suprarealism.

Opere: Les Chants de Maldoror (1869); Poésies (1870)

Despre Isidore Ducasse, conte de Lautréamont, în "Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi" (1974):

"Care e complexul în măsură să furnizeze operei lui Lautréamont, după câte mi se pare, toată energia ei? E complexul vieţii animale, e energia agresiunii. De o asemenea manieră că opera lui Lautréamont ne apare ca o veritabilă fenomenologie a agresiunii. Ea este agresiune pură, în stilul însuşi în care s-a vorbit de poezie pură." (Gaston Bachelard)

"Alăturându-se, incontestabil, acuzaţiei adusă unui Dumnezeu responsabil pentru existenţa răului, Maldoror o aprofundează şi o întruchipează în forme fără precedent. În apele adânci, el execută plonjonul cel mai aventuros. Împreună cu Sade, Lautréamont este cel care a proiectat lumina cea mai vie asupra inavuatului şi inavuabilului - asupra realităţii răului, a cruzimii şi agresivităţii. Şi acest negru minereu, extras din galeriile subpământene, luceşte de o sclipire verbală, la fel de nouă ca materia lui însuşi." (Gaëtan Picon)

"Contelui Lautréamont îi incubă, poate, în cea mai mare măsură starea de lucruri poetică actuală, adică revoluţia suprarealistă." (André Breton)

Fragmente din "Cântecele lui Maldoror":

Fără îndoială, între cele două limite extreme, ale literaturii tale, aşa cum o înţelegi tu, şi a mea, există un număr nesfârşit de trepte de mijloc şi n-ar fi greu să înmulţeşti subîmpărţirile; dar n-ar folosi la nimic, şi s-ar ivi primejdia de a da ceva îngust şi fals unei concepţii eminamente filozofice, care încetează de a mai fi raţională, îndată ce nu mai e înţeleasă cum a fost gândită, adică în amploare. Tu ştii să uneşti înflăcărarea cu lăuntrica răceală, cercetător de o fire închisă; în sfârşit, cât despre mine, te socotesc desăvârşit... Şi tu nu vrei să mă înţelegi! Dacă nu eşti prea sănătos, urmează-mi sfatul (cel mai bun pe care ţi l-am pregătit), şi du-te de fă o plimbare pe câmp. Jalnică despăgubire, ce spui? După ce vei fi luat aer, vino să mă vezi: simţurile îţi vor fi mai liniştite. Nu mai plânge; nu voiam să te mâhnesc. Nu-i aşa prietene, că, până la un anume punct, cânturile mele ţi-au câştigat încuviinţarea?

Cântul întâi

Am făcut un legământ cu prostituţia ca să strecor desfrâul în sânul familiilor. Îmi amintesc de noaptea care trecuse înaintea acestei legături de primejdie. Zării în faţa mea un mormânt. Auzii un licurici, mare cât o casă, care-mi spuse: "Am să-ţi fac lumină. Citeşte inscripţia. Nu din partea-mi vine această înaltă poruncă." O răsfirată lumină de culoarea sângelui, la a cărei înfăţişare fălcile îmi clănţăniră şi braţele îmi căzură neputincioase parcă, se împrăştie prin văzduhuri până-n zori. Mă sprijinii de un zid dărâmat, căci eram gata să mă prăbuşesc, şi citi: "Aici zace un adolescent care a murit bolnav de piept; ştiţi de ce. Nu vă rugaţi pentru el."

Cântul al doilea

Dacă pământul ar fi acoperit de păduchi, ca malul mării de fire de nisip, stirpea umană ar fi nimicită, pradă unor înfiorătoare dureri. O, ce privelişte! Iar eu, cu aripi de înger, neclintit în văzduh, s-o contemplu!...

În fiecare ţară, sunt feluriţi zei, ici, crocodilul, dincolo, vânzătoarea de dragoste; însă, când e vorba de păduche, la acest nume sacru, sărutând pretutindeni deopotrivă lanţurile sclaviei lor, noroadele toate îngenunchează împreună pe augustele trepte ale templului, la tronul idolului pocit şi sângeros. Neamul care n-ar asculta de propriile sale instincte de târâre şi ar da semne de revoltă, acel neam ar dispărea mai curând sau mai târziu de pe faţa pământului, ca o frunză de toamnă, nimicit de răzbunarea neînduplecatului zeu.

Cântul al patrulea

Nimic nu este vrednic de o inteligenţă mare şi simplă! cel mai mărunt fenomen al naturii, dacă poartă-n sine mister, va deveni, pentru înţelept, fagure pururi izvorâtor de gândire. Şi dacă oarecine vede un măgar mâncând o smochină sau o smochină mâncând un măgar (aceste două prilejuri nu te întâmpină prea des, decât doar în poezie), fiţi siguri că după ce va fi rămas vreo două sau trei minute pe gânduri, ca să ştie încotro să încline, va părăsi făgaşul virtuţii şi o să se apuce să râdă ca un cocoş! Ci încă nu-i cu totul şi cu totul dovedit că ei, cocoşii, ar deschide înadins clonţul să se scălâmbăie aşa cum obişnuieşte omul şi să se dedea la cine ştie ce chinuită strâmbătură.

Cântul al şaselea

Ca să făureşti maşinal creierul unei poveşti somnifere, n-ajunge să diseci nerozii şi să-mpodobeşti foarte, cu repetate doze, sprinteneala minţii cititorului, în aşa fel încât simţurile înţelegerii să-i fie paralizate pe tot restul vieţii, prin legea fără de greş a oboselii; mai trebuie, în afară de asta, printr-un potrivit fluid magnetic, să-l pui cu iscusinţă în imposibilitatea somnambulică de a se mişca, silindu-l să-şi înece de-ntunecime ochiul, împotriva propriei firi, la aţintirea ochilor tăi.

(traducere de Ion Caraion)

Sunt unii care scriu spre a capta aplauzele oamenilor, cu ajutorul a nobile însuşiri ale inimii pe care închipuirea le născoceşte sau pe care ei pot să le aivă... Eu mă slujesc de geniul meu spre a zugrăvi desfătarea cruzimii! Desfătări nu trecătoare, prefăcute, ci care au început cu omul şi vor sfârşi cu el. Oare geniul nu se poate uni cu cruzimea în hotărârile tainice ale Proniei? Sau, pentru că eşti crud, nu poţi avea, oare, geniu? Se va vedea dovada în cuvintele mele; nu ţine decât de voi să mă ascultaţi, dacă vă învoiţi... (Contele de Lautréamont)

Publicat de: Simona Enache la data de: 28-02-2010, 9:25 pm
Cuvinte cheie: poezii | lirica franceza | Canturile lui Maldoror | Contele de Lautréamont | Isidore Ducasse