îmi ţin poemul în mine
la fel cum îmi ţin respiraţia
îl simt zbătându-se
lovindu-se de toţi pereţii
căutând o rană prin care să iasă
să devoreze liniştea şi albul
dar nu
rănile s-au închis
din nevoia mea de a fi cu altcineva
mai presus de cuvinte şi alte metafore
fără trup şi fără atingeri

ajunge cu iluziile
încerc să uit încerc să ignor
poemul urlă cuvintele sale înfometate
încep ca nişte fiare
să-şi înfigă colţii unele-ntr-altele
îşi sfâşie carnea neagră
îşi beau sângele
în inima mea este un cimitir de cuvinte
în ficat în intestine în creier
peste tot sunt cuvinte
hrănindu-se cu resturi de cuvinte
cu măduva silabelor
scuipând oasele vocalelor şi consoanelor

ultimul cuvânt îşi linge rănile
şi se aşază la pândă
foamea îi roade stomacul
începe să alerge de nebun după fantomele
altor cuvinte
prin ochiul stâng prin ochiul drept
până la timpane printre dinţi
ajunge pe vârful limbii
amar şi negru
îmi vine să-l scuip dar ştiu...
acest cuvânt este sfârşitul
îl înghit nu spun la nimeni nimic

Tweet

Publicat de: ionut caragea la data de: 21-08-2011, 3:43 pm
Cuvinte cheie: poezie | ionut caragea | suflet zilier

---

Expeditor: (nume prenume) *	Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *	Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal
* * campuri mandatorii