CALEA CATRE HRISTOS - DE ELLEN WHITE

Calea către Hristos 1
Cap. 1- Iubirea lui Dumnezeu faţă de om 1
Cap. 2- Păcătosul are nevoie de Hristos 3
Cap. 3- Pocăinţa 5
Cap. 4 - Mărturisirea păcatelor 10
Cap. 5- Consacrarea sau predarea de sine 12
Cap. 6- Credinţa şi acceptarea 13
Cap. 7- Dovada adevăratei ucenicii 16
Cap. 8- Creşterea în Hristos 19
Cap. 9- Viaţa şi faptele noastre 22
Cap. 10- Cunoaşterea de Dumnezeu 24
Cap. 11- Înaltul privilegiu al rugăciunii 27
Cap. 12- Ce să facem cu îndoiala 31
Cap. 13- Bucuria în Domnul 34
Calea către Hristos
Cap. 1- Iubirea lui Dumnezeu faţă de om
Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi bucuriei. Priviţi la lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor adaptare nu numai la nevoile şi fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre Iubirea Creatorului. Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune:
"Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la vreme. Îţi deschizi mâna, şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă". Psalmul 145,15.16.
Dumnezeu a făcut pe om în mod desăvârşit sfânt şi fericit; pământul, aşa minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea legii lui Dumnezeu: legea iubirii: aceasta a adus nenorocire şi moarte. Şi totuşi, în mijlocul suferinţelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Geneza 3,17). Spinii şi pălămida: dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa lui să fie plină de trudă şi grijă: au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina şi degradarea aduse de păcat. Lumea, deşi decăzută, nu este toată numai necaz şi mizerie. Chiar în natură se află solii de nădejde şi mângâiere. Scaieţii sunt plini de flori iar spinii sunt acoperiţi cu trandafiri.
"Dumnezeu este iubire" este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce se ridică. Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desăvârşirea lor îşi răspândesc parfumul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziş de un verde viu: toate mărturisesc despre grija părintească şi iubitoare a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a face fericiţi pe copiii Săi.
Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El însuşi a făcut şi face cunoscut iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: "Arată-mi slava Ta", Domnul a răspuns: "Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea" (Exod 33,18.19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise "şi a strigat: 'Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul'". (Exod 34,6.7). "El este milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate", pentru că "Îi place îndurarea". (Iona 4,2; Mica 7,18).
Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii Sale din ceruri şi de pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi gingaşe legături omeneşti pe care inimile noastre le pot cunoaşte. Totuşi, toate acestea nu oglindesc decât imperfect Iubirea Sa. Cu toate aceste dovezi evidente, vrăjmaşul a tot binele a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă, închipuindu-şi-L ca fiind sever şi neiertător. Satana a determinat pe oameni să considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă al cărei atribut principal este judecata severă, unul care este un judecător aspru, un creditor brutal şi neînduplecat. El a înfăţişat pe Creator ca pe unul care pândeşte cu multă atenţie ca să poată observa greşelile şi păcatele oamenilor şi să poată aduce asupra lor judecăţile cerului. Însă pentru a îndepărta această umbră întunecată şi pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, Domnul Isus a venit să trăiască printre oameni.
Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca să ne descopere pe Tatăl. "Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1,18). "Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere" (Matei 11,27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea: "Doamne, arată-ne pe Tatăl", Domnul Hristos i-a răspuns: "De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: 'Arată-ne pe Tatăl'?" (Ioan 14,8,9).
Descriind scopul misiunii Sale aici, pe pământ, Domnul Hristos spunea: "Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii 'să dau drumul celor apăsaţi'" (Luca 4,18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casă nu se mai auzea vreun geamăt datorat bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele şi vindecase toate suferinţele. Lucrarea Sa dădea mărturie despre misiunea Sa divină. Dragostea, mila şi compasiunea erau manifestate în fiecare act al vieţii Sale, inima Sa se deschidea cu multă simpatie fiilor oamenilor. El a luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai săraci şi cei mai umili nu se temeau să se apropie de El. Chiar şi copilaşii erau atraşi de El. Aceştia simţeau o plăcere deosebită să stea pe genunchii Săi şi să privească faţa Sa expresivă, blândă şi iubitoare.
Domnul Hristos nu ascundea adevărul, dar totdeauna îl rostea cu iubire. În legăturile Sale cu oamenii, El dădea pe faţă cel mai atent tact şi o atenţie profundă şi plină de bunătate. El n-a fost niciodată nepoliticos şi n-a rostit nici un cuvânt aspru, nefolositor. N-a pricinuit niciodată unui suflet sensibil o durere inutilă. Domnul Hristos nu critica slăbiciunea omenească. El a rostit adevărul, dar totdeauna l-a rostit cu iubire. A denunţat făţărnicia, necredinţa şi nedreptatea, dar lacrimile se simţeau în vocea Lui atunci când rostea mustrările Sale tăioase. El a plâns pentru Ierusalim, cetatea pe care o iubea, dar care a refuzat să-L primească pe El, care este calea, adevărul şi viaţa. Ei L-au lepădat pe El, Mântuitorul, dar Domnul le arăta o blândeţe plină de compasiune. Viaţa Sa a fost o viaţă de renunţare de sine şi de o atentă purtare de grijă pentru alţii. Orice suflet era preţios înaintea Sa. În timp ce Se purta întotdeauna cu demnitate divină, El Se pleca cu gingăşie spre fiecare membru al familiei lui Dumnezeu. Vedea în toţi oamenii suflete căzute în păcat, pentru mântuirea cărora El venise. Acesta este caracterul Domnului Hristos, aşa cum este descoperit în viaţa Sa.
Acesta este caracterul lui Dumnezeu, căci din inima Tatălui se revarsă asupra fiilor oamenilor torentele milei divine manifestate în Isus Hristos. Mântuitorul cel iubitor şi milostiv era Dumnezeu "arătat în trup" (1 Timotei 3,16).
Domnul Hristos a trăit, a suferit şi a murit pentru răscumpărarea noastră. El a devenit "om al durerii", pentru ca noi să putem fi părtaşi de bucuria veşnică. Domnul Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său iubit, plin de har şi adevăr să vină dintr-o lume de nedescrisă slavă într-o lume mânjită şi poluată de păcat şi întunecată de umbra morţii şi blestemului. El I-a îngăduit să părăsească sânul iubirii Sale şi adorarea îngerilor spre a suferi ruşinea, insulta, umilinţa, ura şi moartea. "Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi" (Isaia 53,5). Priviţi-L în pustie, în Ghetsemani, pe cruce! Fiul fără prihană al lui Dumnezeu a luat asupra Sa povara păcatului. El, care era una cu Dumnezeu Tatăl, a ajuns să simtă în sufletul Său teribila despărţire pe care păcatul o aduce între Dumnezeu şi om. Acest fapt a smuls de pe buzele Sale strigătul plin de durere: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei 27,46). Povara zdrobitoare a păcatului, conştienţa teribilei lui grozăvii, a despărţirii păcătosului de Dumnezeu: acestea au fost cele ce au zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu.
Dar acest mare sacrificiu n-a fost făcut pentru a trezi în inima Tatălui iubire faţă de păcătos şi nici pentru a-L determina să fie binevoitor a-l mântui. O, nu! "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu" (Ioan 3,16). Tatăl nu ne iubeşte ca urmare a marii Sale jertfe aduse pentru noi, ci El a adus această jertfă pentru că ne iubeşte.
Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a putut să-Şi reverse asupra unei lumi căzute în păcat nemărginita Sa iubire. "Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5,19). Dumnezeu Tatăl a suferit împreună cu Fiul Său. În agonia Ghetsemanilor, în moartea ispăşitoare de pe crucea Golgotei inima Iubirii infinite a plătit preţul mântuirii noastre. Domnul Isus spunea: "Tatăl Mă iubeşte, pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau" (Ioan 10,17). Sau cu alte cuvinte: "Atât de mult vă iubeşte Tatăl meu, încât pe Mine Mă iubeşte mai mult pentru că Mi-am dat viaţa pentru mântuirea voastră. Făcându-Mă reprezentantul şi garantul vostru prin jertfa vieţii Mele, luând asupra Mea slăbiciunile trupului vostru şi vinovăţia voastră, Eu sunt şi mai mult iubit de Tatăl Meu; căci prin sacrificiul Meu, Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe cel care crede în Hristos".
Nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu nu putea înfăptui mântuirea noastră; căci numai El, care a fost la sânul Tatălui, putea să ni-L facă cunoscut, numai El care a cunoscut înălţimea şi adâncimea dragostei lui Dumnezeu putea s-o facă să se manifeste. Nimic altceva decât sacrificiul infinit adus de Domnul Hristos în favoarea omului decăzut nu putea să exprime iubirea lui Dumnezeu Tatăl pentru omenirea pierdută.
"Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu". El L-a dat nu numai să trăiască printre oameni, să poarte păcatele lor ci să moară ca jertfă pentru ei. El L-a dat omenirii pierdute. Domnul Hristos trebuia să Se identifice pe Sine cu interesele şi nevoile omenirii. El, care era una cu Dumnezeu, S-a legat de fiii oamenilor cu legături care nu aveau să fie rupte niciodată. Domnului Hristos "nu-I este ruşine să-i numească fraţi" (Evrei 2,11). El este Jertfa noastră, Apărătorul nostru, Fratele nostru, purtând chipul nostru omenesc înaintea tronului Tatălui şi care pentru veşnicie este una cu neamul omenesc pe care l-a răscumpărat El, Fiul omului. Şi toate acestea pentru ca păcătosul să poată fi ridicat din ruina şi degradarea păcatului spre a putea reflecta iubirea lui Dumnezeu şi a se împărtăşi de bucuria sfinţirii.
Preţul plătit pentru mântuirea noastră, sacrificiul infinit pe care L-a făcut Tatăl nostru din ceruri dând pe Fiul Său să moară pentru noi trebuie să trezească în noi idei foarte înalte despre ceea ce putem deveni prin Hristos. Pe măsură ce inspiratul apostol Ioan privea înălţimea, adâncimea şi lărgimea iubirii lui Dumnezeu Tatăl faţă de lumea pierdută era cuprins de adorare şi veneraţie. Negăsind un limbaj mai potrivit în care să exprime măreţia şi gingăşia acestei iubiri, el a chemat lumea întreagă s-o privească. "Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu" (1 Ioan 3,1). Ce valoare dă faptul acesta omului! Datorită păcatului fiii oamenilor au ajuns robi ai lui Satana. Prin credinţa în jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, fiii lui Adam pot deveni fii ai lui Dumnezeu. Luând asupra Sa natura noastră omenească, Domnul Hristos a înălţat omenirea. Cei păcătoşi sunt astfel în poziţia în care: prin legătura cu Domnul Hristos: pot în adevăr să devină vrednici de numele de "fii ai lui Dumnezeu".
O astfel de iubire este fără egal. Să fim numiţi copii ai împăratului ceresc! Preţioasă făgăduinţă! Tema celei mai profunde meditaţii! Iubirea fără seamăn a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are asupra sufletului o putere ce îi subjugă şi aduce raţiunea în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin în lumina crucii de pe Golgota, cu atât vom vedea mai mult mila, gingăşia şi iertarea împletite cu nepărtinirea şi dreptatea şi cu atât mai mult şi mai clar vom discerne nenumăratele dovezi ale iubirii infinite şi ale milei pline de gingăşie care întrec cu mult dragostea şi dorul unei mame pentru copilul ei neascultător.
Cap. 2- Păcătosul are nevoie de Hristos
La început, omul a fost înzestrat cu puteri nobile şi cu o minte bine echilibrată. Ca fiinţă, el era desăvârşit şi în deplină armonie cu Dumnezeu. Gândurile lui erau curate, iar scopurile sale, sfinte. Dar prin neascultare, puterile sale au ajuns pervertite, iar egoismul a luat locul iubirii. Prin păcat, el a ajuns atât de slab, încât îi era imposibil, în propria sa putere, să reziste puterii răului. El a devenit rob al lui Satana şi ar fi rămas astfel pentru totdeauna, dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în mod special. A fost scopul ispititorului de a zădărnici planul divin prin crearea omului şi a umple pământul cu vaiet şi pustiire ca apoi, arătând spre toate aceste rele, să le prezinte ca fiind rezultatul faptului că Dumnezeu a creat pe om.
În starea sa de nevinovăţie, omul trăia într-o fericită comuniune cu El, "în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei" (Coloseni 2,3). Dar după păcătuirea sa, el n-a mai putut găsi deloc bucurie în sfinţenie şi, ca urmare, a căutat să se ascundă de prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este încă starea inimii nerenăscute. O astfel de inimă nu este în armonie cu Dumnezeu, şi, deci, nu găseşte nici o bucurie în comuniunea cu El. Păcătosul nu poate fi fericit în prezenţa lui Dumnezeu şi de aceea va ocoli, se va retrage din compania fiinţelor sfinte. Dacă i s-ar îngădui să intre în ceruri, aceasta n-ar fi o bucurie pentru el. Spiritul iubirii neegoiste care domneşte acolo: fiecare inimă răspunzând inimii iubirii infinite: n-ar trezi nici un ecou în sufletul său. Gândurile, interesele şi motivele sale ar fi străine de cele ce determină acţiunile fiinţelor fără păcat care locuiesc acolo. El ar constitui o notă discordantă în armonia cerului. Pentru el, cerul ar fi un loc de tortură şi ar dori să se ascundă de Acela care este lumina şi centrul bucuriei cerului. Nu este deci o hotărâre arbitrară din partea lui Dumnezeu aceea de a exclude pe cei răi din ceruri, căci propria lor nevrednicie face imposibilă prezenţa lor acolo. Pentru ei, slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Ei ar prefera nimicirea numai ca să poată fi ascunşi de faţa Celui care a murit ca să-i răscumpere.
Este imposibil să scăpăm prin noi înşine, din prăpastia păcatului în care ne-am afundat. Inimile noastre sunt rele şi nu le putem schimba. "Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul" (Iov 14,4). Căci "umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună" (Romani 8,7). Educaţia, cultura, exercitarea voinţei, eforturile omeneşti: toate acestea au sfera lor de acţiune, dar aici ele sunt cu totul fără putere. Ele pot produce o corectă comportare exterioară, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curăţi izvoarele vieţii. Trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru, o nouă viaţă de sus, mai înainte ca oamenii să poată fi schimbaţi de la păcat la sfinţenie. Această putere este Hristos. Numai harul Său poate să învioreze puterile fără viaţă ale sufletului şi să-l atragă spre Dumnezeu, spre sfinţire.
Mântuitorul spunea: "Dacă un om nu se naşte din nou", adică dacă el nu primeşte o inimă nouă, dorinţe noi, scopuri şi motive noi, care să ducă la o viaţă nouă, el "nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3,3). Ideea că este necesară numai o dezvoltare a calităţilor bune care există de la natură în om este o fatală înşelăciune. "Căci omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte" (1 Corinteni 2,14). "Nu te mira că ţi-am zis: 'Trebuie să vă năşteţi din nou' " (Ioan 3,7). Despre Domnul Hristos este scris: "În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor" (Ioan 1,4). El era singurul "Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi" (Fapte 4,12).
Nu este suficient să-ţi dai seama de bunătatea plină de iubire a lui Dumnezeu, să vezi bunăvoinţa Lui şi duioşia părintească a caracterului Său. Nu este de ajuns să discerni înţelepciunea şi dreptatea legii Sale, să vezi că ea este întemeiată pe principiul veşnic al iubirii. Apostolul Pavel a văzut toate acestea când a exclamat: " mărturisesc prin aceasta că Legea este bună". "Aşa că Legea, negreşit este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună". Dar el a adăugat în amărăciunea şi disperarea sufletului său: "dar eu sunt pământesc, vândut rob al păcatului" (Romani 7,16. 12. 14). El tânjea după curăţirea şi neprihănirea pe care era neputincios să le dobândească prin sine însuşi şi aceasta l-a făcut să strige: "O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?" (Romani 7,24). Acesta este strigătul care a izbucnit din inimile împovărate ale oamenilor din toate ţările şi din toate veacurile. Nu este decât un singur răspuns pentru toţi: "Iată mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (Ioan 1,29).
Multe sunt simbolurile, pildele prin care Duhul lui Dumnezeu a căutat să ilustreze acest adevăr şi să-l facă clar sufletelor care tânjesc să fie eliberate de povara vinovăţiei. Când, după ce a păcătuit înşelând pe Esau, Iacob a fugit din casa tatălui său, el se simţea apăsat de greutatea vinovăţiei sale. Singur şi fugar cum era, despărţit de tot ceea ce făcea ca viaţa să aibă valoare, să-i fie dragă, singurul gând care, mai presus de toate celelalte apăsa asupra sufletului său a fost temerea ca nu cumva păcatul său să-l fi despărţit de Dumnezeu, fiind părăsit de Providenţă. În amărăciunea sa, el s-a culcat să se odihnească pe pământul gol, având în jurul său numai dealurile singuratice, iar deasupra, strălucirea cerului acoperit de stele. Pe când dormea, o lumină stranie i-a apărut în vis. Şi iată, de pe pământul pe care se odihnea o uriaşă scară părea că se înalţă chiar până la porţile cerului, şi pe ea îngerii lui Dumnezeu coborau şi urcau, în timp ce de sus, din slava cerului, o voce divină s-a auzit rostind o solie de mângâiere şi speranţă. Astfel s-a făcut cunoscut lui Iacob ceea ce răspundea nevoii şi dorinţei sufletului său: un Mântuitor. Cu bucurie şi recunoştinţă a văzut descoperindu-i-se o cale prin care el, un păcătos, putea fi readus în comuniune cu Dumnezeu. Scara tainică din visul său reprezenta pe Domnul Hristos, singurul mijloc de comunicare dintre Dumnezeu şi om.
Acesta este acelaşi tablou la care Domnul Hristos S-a referit în convorbirea Sa cu Natanael, atunci când a spus: "Veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului" (Ioan 1,51). Prin căderea sa în păcat, omul s-a înstrăinat de Dumnezeu, iar pământul a fost despărţit de cer. Peste prăpastia aceasta despărţitoare nu poate exista nici un mijloc de comunicare. Dar prin Domnul Hristos pământul este iarăşi pus în legătură cu cerul. Prin meritele Sale, Domnul Hristos a făcut un pod de legătură peste prăpastia făcută de păcat, astfel încât îngerii slujitori să intre din nou în relaţie cu oamenii. Domnul Hristos este Acela care leagă pe omul căzut, în slăbiciunea şi neputinţa sa, de Izvorul puterii infinite.
Zadarnice sunt visurile oamenilor spre progres, în zadar sunt toate silinţele pentru înălţarea omenirii, atâta timp cât aceştia neglijează singura sursă a speranţei şi ajutorului neamului omenesc căzut în păcat. Căci "orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor" (Iacob 1,17). Fără Dumnezeu nu există un caracter creştin desăvârşit. Iar singura cale spre Dumnezeu este Domnul Hristos. El spune: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" (Ioan 14,6).
Inima iubirii divine tânjeşte după copiii Săi de pe pământ cu o putere mai tare decât moartea. Dând pe Fiul Său pentru noi, El ne-a dăruit totul în acest unic dar. Viaţa, moartea şi lucrarea de mijlocire a Mântuitorului, lucrarea îngerilor în favoarea noastră şi suspinele negrăite ale Duhului Sfânt şi, mai presus de toate, Tatăl lucrând totul prin toţi, interesul necontenit al fiinţelor cereşti: toate acestea sunt puse în slujba mântuirii oamenilor.
Să contemplăm deci sacrificiul uimitor adus pentru noi. Să căutăm să înţelegem şi să apreciem activitatea şi energia pe care cerul le depune pentru câştigarea celor pierduţi şi aducerea lor înapoi în casa Tatălui. Motive mai bune şi mijloace mai puternice decât cele folosite nu s-ar putea pune niciodată în acţiune; răsplata cea peste măsură de mare pentru împlinirea în dreptate a datoriei, bucuria cerului, societatea îngerilor, comuniunea şi iubirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său, înălţarea şi dezvoltarea tuturor facultăţilor noastre de-a lungul tuturor veacurilor: nu sunt toate acestea puternice stimulente şi încurajări care să ne determine să aducem Creatorului şi Răscumpărătorului nostru o slujire pornită dintr-o inimă plină de iubire?
Pe de altă parte, judecăţile lui Dumnezeu rostite împotriva păcatului, o răsplată inevitabilă, degradarea caracterului nostru şi răsplătirea finală sunt prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu spre a ne avertiza împotriva primejdiei de a sluji lui Satana.
Să nu ţinem seama oare de bunătatea lui Dumnezeu? Ce ar fi putut face El mai mult? Să ne aşezăm deci într-o bună şi dreaptă legătură cu El, care ne-a iubit şi ne iubeşte cu o dragoste uimitoare. Să ne folosim deci cât mai mult de mijloacele harului care ne-au fost puse la dispoziţie pentru ca să fim transformaţi până la deplina asemănare cu El şi pentru a fi readuşi în tovărăşia îngerilor slujitori, în armonie şi comuniune cu Tatăl şi cu Fiul.
Cap. 3- Pocăinţa
Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu? Cum poate păcătosul să fie făcut neprihănit? Numai prin Domnul Isus Hristos noi putem fi aduşi în armonie cu Dumnezeu, cu sfinţenia Lui. Dar cum putem veni la Domnul Hristos? Mulţi ridică aceeaşi problemă pentru care, în Ziua Cincizecimii, mulţimea, străpunsă în inimă de vinovăţia păcatului, a strigat: "Ce să facem?" Primul cuvânt al răspunsului lui Petru a fost: "Pocăiţi-vă" (Fapte 2,37.38). Altădată, la scurt timp după aceea, el a spus: "Pocăiţi-vă... şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele" (Fapte 3,19).
Pocăinţa cuprinde în sine o adâncă părere de rău de păcatele săvârşite şi o continuă ferire de a le mai face. Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat până când nu vom ajunge să simţim păcătoşenia lui; până când nu vom ajunge să-l părăsim cu toată inima noastră, până atunci nu se va produce adevărata schimbare în viaţa noastră.
Sunt mulţi aceia care dau greş în a înţelege adevărata natură a pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit şi chiar ajung să facă o schimbare vizibilă în viaţa lor, aceasta pentru că se tem că păcatele lor vor aduce asupră-le suferinţe. Dar nu aceasta este pocăinţa, în sensul biblic. Unii ca aceştia deplâng mai degrabă suferinţa decât păcatul. Aceasta era amărăciunea lui Esau când a văzut că a pierdut pentru totdeauna dreptul de întâi născut. Balaam, înspăimântat de îngerul care stătea în calea sa cu sabia scoasă, şi-a recunoscut vina de teamă să nu-şi piardă viaţa; dar el nu manifesta o adevărată pocăinţă, o reală părere de rău pentru păcat, nici o întoarcere de la scopurile lui, nici scârbă faţă de ceea ce este rău. Iuda Iscarioteanul, după ce a vândut pe Domnul său, a strigat: "Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat" (Matei 27,4).
Mărturisirea aceasta a fost smulsă sufletului său vinovat datorită unui simţământ teribil de condamnare şi a unei teribile aşteptări a judecăţii. Urmările actului său îl umpleau de groază, dar nu era pătruns de o durere profundă, zdrobitoare de inimă pentru faptul că a vândut pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu şi a lepădat pe Sfântul lui Israel. Faraon, sub influenţa plăgilor trimise de Dumnezeu, a recunoscut păcatul său numai pentru a scăpa de continuarea pedepsei, dar s-a reîntors la poziţia de sfidare a cerului de îndată ce plăgile au încetat. Toţi aceştia deplângeau rezultatele păcatului, dar nu erau zdrobiţi pentru păcatul în sine.
Însă atunci când inima se supune influenţei Duhului Sfânt, conştiinţa va fi trezită, iar păcătosul va ajunge să înţeleagă ceva din profunzimea şi sfinţenia legii lui Dumnezeu, care este temelia guvernării Sale în ceruri şi pe pământ. "Lumina aceasta este adevărata Lumină care luminează pe orice om, venind în lume", care luminează cămările tainice ale sufletului, iar lucrurile ascunse ale întunericului sunt aduse la lumină (Ioan 1,9). Simţământul vinovăţiei pune stăpânire pe minte şi inimă. Păcătosul înţelege acum dreptatea lui Dumnezeu şi îi este groază să apară, în vinovăţia şi întinarea lui, înaintea Celui care cercetează inimile. El vede iubirea lui Dumnezeu, frumuseţea sfinţeniei şi bucuria curăţiei; el doreşte atunci din inimă să fie curăţit şi readus în legătură cu cerul.
Rugăciunea lui David, după căderea sa, ilustrează natura adevăratei căinţe pentru păcatul săvârşit. Pocăinţa sa a fost sinceră şi profundă. El n-a făcut nimic ca să-şi micşoreze vina; rugăciunea sa n-a fost nicidecum inspirată de dorinţa de a scăpa de ameninţarea judecăţii. David a văzut grozăvia păcatului său; şi-a dat seama de josnicia sufletului său şi îi era scârbă de păcatul său. El s-a rugat nu numai pentru iertare, ci şi pentru curăţia inimii. El tânjea după bucuria sfinţirii: spre a fi iarăşi în armonie şi comuniune cu Dumnezeu. Iată limbajul sufletului său apăsat:
"Ferice de cel cu fărădelegea iertată; şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie!" Psalmul 32,1.2. "Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule , pune în mine un duh nou şi statornic! Nu mă lepăda de la faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale; şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă! Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat, şi limba mea va lăuda îndurarea Ta!" Psalmul 51,1-14
Nu stă în puterea noastră să dăm pe faţă o astfel de pocăinţă; ea se dobândeşte numai prin Domnul Hristos, care S-a înălţat la cer şi a dat daruri oamenilor.
Dar tocmai aici, în acest punct, mulţi pot greşi şi, de aceea, nu mai ajung să primească ajutorul pe care Domnul Hristos doreşte să li-l dea. Aceştia gândesc că nu pot veni la Domnul Hristos până când mai întâi nu se pocăiesc şi că pocăinţa îi pregăteşte pentru iertarea păcatelor lor. Este adevărat că pocăinţa precede iertarea păcatelor; căci numai inima zdrobită şi smerită va simţi nevoia unui Mântuitor. Dar oare trebuie ca păcătosul să aştepte până când va fi pocăit şi numai după aceea să vină la Domnul Isus? Trebuie oare să facem din pocăinţă un obstacol între păcătos şi Mântuitor?
Sfânta Scriptură nu ne învaţă că păcătosul trebuie ca mai întâi să se pocăiască şi numai după aceea va putea să dea curs invitaţiei Domnului Hristos: "Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă" (Matei 11,28).
Ceea ce conduce pe păcătos la adevărata pocăinţă este puterea mântuitoare a Domnului Hristos. Apostolul Petru clarifică această problemă în cuvântul adresat iudeilor când zice: "Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor" (Fapte 5,31). Noi nu putem nicidecum să ne pocăim fără ca Duhul lui Hristos să trezească conştiinţa, după cum nu putem fi iertaţi de păcatele noastre fără Domnul Hristos.
Domnul Hristos este izvorul oricăror impulsii bune. Numai El poate sădi în inimă vrăjmăşie faţă de păcat. Orice dorinţă după adevăr şi curăţie, convingerea cu privire la propria noastră păcătoşenie constituie dovada faptului că Duhul Său Sfânt lucrează în inimile noastre.
Domnul Hristos spunea: "Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii" (Ioan 12,32). Domnul Hristos trebuie să fie descoperit păcătosului ca Mântuitor care a murit pentru păcatele lumii. Privind la Mielul lui Dumnezeu înălţat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe să se descopere minţii noastre, iar bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă. Prin moartea Sa pentru cei păcătoşi, Domnul Hristos a dat pe faţă o iubire mai presus de înţelegerea noastră. Pe măsură ce păcătosul o contemplă, dragostea aceasta îi înduioşează inima, îi impresionează mintea şi îi conduce sufletul la căinţă.
Este adevărat că, uneori, oamenii încep să se ruşineze de căile lor păcătoase şi se lasă de unele din obiceiurile lor rele, înainte de a fi conştienţi de faptul că sunt atraşi spre Hristos. Dar ori de câte ori aceştia depun eforturi de a produce o reformă în viaţa lor dintr-o dorinţă sinceră de a face ceea ce este drept, puterea lui Hristos este aceea care-i determină la aceasta. O influenţă mai presus de cunoaşterea lor lucrează asupra sufletului, conştiinţa este trezită, iar manifestarea vieţii lor este schimbată în bine. În timp ce Domnul Hristos îi atrage să privească la crucea Sa, să privească pe Acela care a fost pironit pentru păcatele lor, poruncile lui Dumnezeu revin în conştiinţă. Stricăciunea vieţii lor şi păcatul adânc înrădăcinat în suflet le sunt descoperite. Ei încep atunci să înţeleagă ceva din neprihănirea Domnului Hristos şi exclamă: "Ce este oare păcatul, că a trebuit să ceară un sacrificiu atât de mare pentru mântuirea victimelor lui? Toată această dragoste, toată această suferinţă, toată această umilinţă au fost oare necesare pentru ca noi să nu pierim, ci să avem viaţa veşnică?"
Păcătosul se poate opune acestei iubiri divine, el poate refuza să se lase atras de Hristos; dar dacă nu se va opune, atunci va fi atras de Hristos. Înţelegerea Planului de Mântuire îi va conduce la piciorul crucii în adâncă pocăinţă de păcatele sale, care au pricinuit suferinţele Fiului mult iubit al lui Dumnezeu.
Această voinţă divină care lucrează asupra lucrurilor din natură vorbeşte şi inimilor oamenilor, dând naştere în fiinţa lor unei dorinţe inexprimabile după ceva care le lipseşte. Lucrurile firii, ale păcatului nu-i mai satisfac. Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă mereu să caute numai acele lucruri care le pot da pace şi linişte: harul lui Hristos, bucuria sfinţirii. Prin mijloace văzute şi nevăzute, Mântuitorul nostru lucrează continuu ca să atragă inimile oamenilor de la plăceri care nu satisfac, plăceri ale păcatului, la binecuvântările veşnice pe care le pot primi în Hristos. Tuturor acestor suflete care caută în van să bea din fântânile fără apă ale păcatului li se adresează chemarea divină: "Celui ce îi este sete, să vină, cine vrea, să ia apa vieţii fără plată" (Apocalips 22,17).
Voi, care simţiţi în inimile voastre dorinţa după ceva mai bun decât poate oferi lumea păcatului, recunoaşteţi această dorinţă a sufletului vostru ca fiind vocea lui Dumnezeu! Cereţi de la El să vă dea pocăinţa, rugaţi-L să vă descopere pe Domnul Hristos în nemărginita Lui dragoste şi desăvârşită curăţie. În viaţa Domnului Hristos principiile legii lui Dumnezeu, iubirea faţă de Dumnezeu şi oameni, au fost în mod desăvârşit exemplificate. Bunătatea, iubirea neegoistă constituiau viaţa Sa. Numai când privim la El şi când lumina feţei Mântuitorului nostru se revarsă asupra noastră, numai atunci ajungem să vedem păcătoşenia inimilor noastre.
Ca şi Nicodim altădată, poate că şi noi ne amăgim cu ideea că viaţa noastră este dreaptă, iar caracterul nostru moral este corect, trăgând concluzia că nu trebuie să ne mai umilim inima înaintea lui Dumnezeu, asemenea păcătosului de rând. Când însă lumina de la Domnul Hristos luminează sufletele noastre, numai atunci putem vedea cât suntem de păcătoşi, numai atunci putem recunoaşte egoismul faptelor noastre şi vrăjmăşia noastră împotriva lui Dumnezeu, care au mânjit fiecare act al vieţii. Atunci vom înţelege că neprihănirea noastră este cu adevărat asemenea unor cârpe murdare şi că numai sângele Domnului Hristos ne poate curăţi de orice întinăciune a păcatului şi ne poate reînnoi inimile făcându-le ca a Lui.
O singură rază a slavei lui Dumnezeu, o singură licărire a curăţiei Domnului Hristos care pătrund în suflet fac ca fiecare pată de necurăţie să apară dureros de clar descoperind diformitatea şi defectele caracterului omenesc. Aceasta va pune în evidenţă dorinţele nesfinţite, necredincioşia inimii şi necurăţia buzelor. Actele de neascultare ale păcătosului, prin care acesta desconsideră legea lui Dumnezeu ca fiind fără valoare, îi sunt înfăţişate privirii şi înţelegerii, iar spiritul său este copleşit şi mâhnit sub influenţa cercetătoare a Duhului lui Dumnezeu. El se dezgustă de sine însuşi atunci când vede caracterul curat şi fără pată al Domnului Hristos.
Când profetul Daniel a privit slava ce înconjura pe solul ceresc care a fost trimis la el, a fost copleşit de simţământul propriei sale slăbiciuni şi imperfecţiuni. Descriind efectul acestei scene minunate el spune: "Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă" (Daniel 10,8). Sufletul mişcat în acest fel va urî egoismul, va detesta iubirea de sine şi va căuta: prin neprihănirea Domnului Hristos: acea curăţie a inimii care este în armonie cu legea lui Dumnezeu şi cu caracterul Domnului Hristos.
Apostolul Pavel spune că "cu privire la neprihănirea pe care o dă legea": în ceea ce priveşte faptele exterioare: el era "fără prihană" (Filipeni 3,6); dar atunci când a înţeles caracterul spiritual al legii, s-a recunoscut ca păcătos. Judecând după litera legii, aşa cum oamenii o aplică manifestării exterioare a vieţii, el s-a abţinut de la păcat; dar când a privit în profunzimea preceptelor sfinte, el s-a văzut pe sine aşa cum îl vedea Dumnezeu şi atunci s-a plecat în umilinţă şi şi-a mărturisit vina. El a declarat: "Odinioară, fiindcă eram fără lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit" (Romani 7,9). Când el a înţeles natura spirituală a legii, păcatul i-a apărut în toată hidoşenia lui, iar preţuirea de sine a dispărut.
Dumnezeu nu consideră toate păcatele ca fiind egale; există grade de vinovăţie, în aprecierea Sa, ca şi în cea a omului; dar oricât de neînsemnat ar părea în ochii oamenilor un păcat sau altul, nici un păcat nu este mic înaintea lui Dumnezeu. Judecata omului este părtinitoare, nedesăvârşită, dar Dumnezeu apreciază toate lucrurile aşa cum sunt în realitate. De pildă, un beţiv este dispreţuit şi i se spune că păcatul său îl va exclude din împărăţia cerurilor; în timp ce mândria, egoismul şi lăcomia rămân, prea adesea, nemustrate. Totuşi, aceste păcate sunt în mod deosebit ofensatoare pentru Dumnezeu, pentru că sunt contrare bunătăţii caracterul Său, acelei iubiri neegoiste care formează atmosfera lumilor necăzute în păcat. Cel care cade în unele păcate grele poate ajunge să aibă un simţământ de ruşine, să-şi vadă nimicnicia şi să simtă nevoia după harul lui Hristos, dar mândria nu simte această nevoie şi, în acest fel, ea închide inima în faţa Domnului Hristos şi a binecuvântărilor nespus de mari pe care El a venit să ni le dea.
Sărmanul vameş din parabola Domnului, care se ruga: "Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul" (Luca 18,13), se socotea pe sine ca un om foarte rău, foarte păcătos, şi ceilalţi îl vedeau în aceeaşi lumină; dar el a ajuns să-şi dea seama de nevoia lui spirituală şi a venit înaintea lui Dumnezeu cu povara de vinovăţie şi ruşine, implorând mila Sa. Inima sa era deschisă ca Duhul lui Dumnezeu să-Şi facă lucrarea şi să-l elibereze de sub puterea păcatului. Rugăciunea fariseului mândru şi încrezător în propria sa neprihănire a arătat că inima sa era închisă influenţei Duhului Sfânt. Datorită depărtării de Dumnezeu, el nu avea simţământul propriei nelegiuiri în contrast cu desăvârşirea sfinţeniei divine. El nu simţea nici o nevoie şi de aceea n-a primit nimic.
Dacă ajungi să-ţi dai seama de păcătoşenia ta, nu aştepta să te faci singur mai bun. Sunt mulţi aceia care gândesc că nu sunt destul de buni pentru a veni la Domnul Hristos. Aştepţi să devii mai bun prin propriile tale eforturi? "Poate un etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-ţi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi care sunteţi deprinşi să faceţi răul?" (Ieremia 13,23). Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Noi nu trebuie să aşteptăm convingeri mai temeinice sau ocazii mai bune sau caractere mai sfinte. Prin noi înşine nu putem face nimic. Noi trebuie să venim la Hristos aşa cum suntem.
Dar nimeni să nu se amăgească pe sine cu gândul că Dumnezeu, în marea Sa iubire şi milă, va mântui chiar şi pe cei care au respins harul Său. Păcătoşenia nespus de mare a păcatului poate fi înţeleasă numai în lumina crucii de pe Golgota. Cei care susţin că Dumnezeu este prea bun ca "să arunce afară" pe cei păcătoşi, să privească Golgota. Ea a avut loc pentru că n-a existat o altă cale prin care omul să poată fi mânuit, pentru că fără acest sacrificiu era imposibil pentru neamul omenesc să scape de puterea mânjitoare a păcatului şi să fie readus în comuniune cu fiinţele sfinte: pentru că era imposibil pentru ei să devină părtaşi vieţii spirituale: de aceea, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovăţia neascultării şi a suferit în locul păcătosului. Iubirea, suferinţele şi moartea Fiului lui Dumnezeu mărturisesc despre teribila grozăvie a păcatului şi declară că nu există nici o altă scăpare de sub puterea lui, nici o speranţă pentru o viaţă mai înaltă decât prin supunerea inimii noastre Domnului Hristos.
Adesea, cei care nu doresc să vină la pocăinţă se scuză spunând despre cei ce mărturisesc a fi creştini: "Eu sunt tot aşa de bun ca şi ei. Ei nu sunt mai altruişti, mai supuşi sau mai prevăzători în comportamentul lor de cum sunt eu. Ei sunt tot atât de mult iubitori de plăceri şi necumpătaţi ca şi mine". În acest fel ei fac din greşelile altora o scuză pentru propria lor neglijare a datoriei. Dar păcatele şi defectele altora nu pot fi o scuză pentru nimeni, căci Domnul Dumnezeu nu ne-a dat ca model nişte fiinţe omeneşti greşite. Fiul nepătat al lui Dumnezeu ne-a fost dat ca exemplu, iar aceia care se plâng de comportarea rea a celor ce mărturisesc a fi creştini ar trebui să fie exemple de vieţuire mai bună şi mai nobilă. Dacă ei au o concepţie aşa de înaltă despre ceea ce înseamnă a fi creştini, nu este oare păcatul lor cel puţin tot atât de mare? Ei ştiu ceea ce este drept şi totuşi refuză să facă.
Feriţi-vă de o îndelungată amânare! Nu lăsaţi la o parte lucrarea de părăsire a păcatelor şi de căutare a curăţiei de inimă prin Domnul Hristos. Aici au greşit mii şi mii de oameni spre pierzarea lor veşnică. Nu vreau să stăruiesc aici asupra scurtimii şi nesiguranţei vieţii; dar există un teribil pericol: un pericol insuficient de bine înţeles: în a tot amâna ascultarea de vocea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu şi a alege a trăi viaţa cea fără păcat, căci de fapt aceasta este în realitate cauza care produce amânarea. Păcatul, oricât de mic ar fi el considerat, nu poate fi îngăduit decât cu primejdia pierderii veşnice. Lucrul pe care nu ajungem să-l biruim ne va birui el pe noi şi va lucra la pierderea noastră veşnică.
Adam şi Eva au căutat să-şi liniştească vocea conştiinţei, că un lucru de o aşa mică importanţă de a mânca din fructul oprit nu putea avea urmări aşa de teribile ca cele arătate de Dumnezeu. Dar acest lucru mic, neînsemnat a constituit călcarea legii sfinte şi de neschimbat a lui Dumnezeu, a separat pe om de Dumnezeu, a deschis porţi largi morţii şi a adus vaiuri negândite asupra lumii. Veac după veac se ridică de pe pământul nostru un strigăt continuu de jale, şi întreaga creaţiune geme şi suspină ca o consecinţă a neascultării omului. Chiar cerul a simţit efectele răsculării lui împotriva lui Dumnezeu. Golgota stă ca un monument al aducerii aminte a sacrificiului nespus de mare ce a fost cerut ca ispăşire pentru călcarea legii divine. Să nu considerăm deci păcatul ca fiind un lucru neînsemnat.
Orice faptă de nelegiuire, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos are repercursiuni asupra celui în cauză; acestea împietresc inima, pervertesc voinţa, întunecă înţelegerea şi nu numai că te fac mai puţin dispus, dar şi mai puţin capabil să te supui blândelor îndemnuri ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
Mulţi caută să-şi liniştească conştiinţa tulburată gândind că pot schimba cursul vieţii lor rele atunci când doresc să facă acest lucru, că pot să trateze cu uşurinţă invitaţiile harului lui Dumnezeu şi totuşi să fie din nou impresionaţi de ele. Ei gândesc că după ce au dispreţuit Duhul harului, după ce au ales să-şi aşeze influenţa de partea lui Satana, la un moment dat, constrânşi de împrejurări extreme, îşi pot schimba cursul vieţii. Dar acest lucru nu este aşa de uşor de realizat. Experienţa, educaţia din tot cursul vieţii au modelat în aşa măsură caracterul, încât în asemenea împrejurări puţini mai sunt aceia care doresc să fie schimbaţi după chipul Domnului Hristos.
Chiar numai o singură trăsătură rea de caracter, o singură dorinţă păcătoasă cultivată perseverent vor face: în cele din urmă: fără efect puterea Evangheliei. Orice îngăduinţă păcătoasă adânceşte aversiunea sufletului faţă de Dumnezeu. Păcătosul care dă pe faţă o indiferenţă totală faţă de adevărul divin va culege ceea ce a semănat. În toată Biblia nu găsim un avertisment mai serios adresat celor care tratează cu uşurinţă răul decât cuvintele înţeleptului, care spune că "cel rău este prins în însăşi nelegiuirea lui" (Proverbe 5,22).
Domnul Hristos este gata să ne elibereze de păcat, dar El nu forţează niciodată voinţa; şi dacă prin păcătuire continuă, voinţa a ajuns cu totul robită şi noi nu dorim să ne eliberăm şi nu vrem să primim harul Său, ce ar putea face El mai mult? Ne-am nimicit singuri prin respingerea hotărâtă a iubirii Sale. "Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii" (2 Corinteni 6,2). "Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile" (Evrei 3,7.8). "Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă": inima omenească, cu sentimentele ei contradictorii de bucurie şi necaz; inima rătăcitoare şi schimbătoare este sălaşul multor necurăţii şi înşelăciuni (1 Samuel 16,7). Domnul însă cunoaşte motivele, intenţiile şi scopurile ei. Veniţi la El cu inimile mânjite, aşa cum sunt! Asemenea psalmistului, deschideţi larg cămările inimii voastre înaintea ochiului atoatevăzător, spunând: "Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei" (Psalmul 139,23.24).
Mulţi acceptă religia numai cu mintea, o formă a sfinţirii, pe când inima nu este curată. Rugăciunea noastră ar trebui să fie însă: "Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic" (Psalmul 51,10). Ocupaţi-vă în mod sincer de mântuirea voastră! Fiţi tot aşa de zeloşi şi de stăruitori în aceasta, cum aţi fi dacă viaţa aceasta trecătoare v-ar fi în primejdie! Problema aceasta trebuie rezolvată între Dumnezeu şi voi înşivă, rezolvată pentru veşnicie. Numai o falsă speranţă, şi nimic mai mult va constitui ruina voastră.
Studiaţi Cuvântul lui Dumnezeu cu multă rugăciune! Acest Cuvânt prezintă înaintea voastră legea lui Dumnezeu şi viaţa Domnului Hristos, marile principii ale sfinţirii, fără de care "nimeni nu va vedea pe Dumnezeu" (Evrei 12,14). Cuvântul lui Dumnezeu convinge de păcat; el descoperă în mod clar calea mântuirii. Daţi-i ascultare, căci este vocea lui Dumnezeu care vorbeşte inimii voastre!
Când ajungeţi să vedeţi grozăvia păcatului, cum şi pe voi înşivă, aşa cum sunteţi în realitate, nu disperaţi! Domnul Hristos a venit să mântuiască pe cei păcătoşi. Noi nu trebuie să-L împăcăm pe Dumnezeu cu noi, ci: o, minunată iubire!: "Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5,19). El doreşte nespus de mult să câştige pentru Sine: prin iubirea Sa: inimile copiilor Săi înstrăinaţi de El. Nici un părinte pământesc nu poate fi atât de răbdător cu greşelile şi scăderile copiilor săi, aşa cum este Dumnezeu cu aceia pe care-i caută să-i mântuiască. Nimeni nu poate mijloci cu atâta căldură pentru cel păcătos. Buzele omeneşti n-au adresat niciodată invitaţii aşa de iubitoare celor rătăcitori, aşa cum face El. Toate făgăduinţele Sale, toate avertizările Sale nu sunt decât suspinele iubirii Sale nemărginite.
Când Satana vine şi-ţi şopteşte că eşti un mare păcătos, priveşte în sus, spre Răscumpărătorul tău şi vorbeşte despre meritele Sale! Privind la lumina Sa vei fi ajutat. Recunoaşte-ţi păcatele, dar spune vrăjmaşului că "Hristos însuşi a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi" şi că tu vei putea fi salvat prin iubirea Lui nemărginită (1 Timotei 1,15). Domnul Isus a pus lui Simon o întrebare cu privire la cei doi datornici. Unul datora domnului său o mică sumă de bani, iar altul îi datora o sumă imensă, dar el i-a iertat pe amândoi. Domnul Hristos a întrebat apoi pe Simon: care dintre cei doi datornici va iubi mai mult pe domnul său. Simon a răspuns: "Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult" (Luca 7,43). Noi am fost mari păcătoşi, dar Domnul Hristos a murit pentru ca să putem fi iertaţi. Meritele jertfei Sale sunt cu totul îndestulătoare pentru a fi prezentate Tatălui în favoarea noastră. Aceia cărora le-a iertat mult îl vor iubi mult şi vor sta aproape de tronul Său, lăudându-L pentru iubirea Sa cea mare şi pentru sacrificiul Său suprem. Numai atunci când vom înţelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu, numai atunci vom înţelege mai bine urâciunea şi grozăvia păcatului. Când ajungem să vedem lungimea scării care a fost coborâtă pentru noi, când înţelegem ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos l-a făcut în favoarea noastră, numai atunci inima se topeşte de duioşie şi căinţă.
Cap. 4 - Mărturisirea păcatelor
"Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare" (Proverbe 28,13).
Condiţiile pentru obţinerea milei lui Dumnezeu sunt simple, drepte şi raţionale. Domnul Dumnezeu nu cere de la noi să facem unele lucruri greu de îndeplinit pentru a putea primi iertarea de păcat. Nu este nevoie să facem pelerinaje lungi şi obositoare sau să ne supunem unor penitenţe dureroase spre a recomanda astfel fiinţa noastră Dumnezeului cerului sau pentru a ispăşi în acest fel păcatele noastre; pentru că acela care mărturiseşte şi părăseşte păcatul său capătă îndurare.
Apostolul spune: "Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi". (Iacob 5,16). Mărturisiţi-vă păcatele lui Dumnezeu, singurul care le poate ierta, şi mărturisiţi-vă greşelile unii altora! Dacă ai jignit, ai făcut vreun rău prietenului sau aproapelui tău, trebuie să-ţi recunoşti greşeala, iar datoria lui este să te ierte. Apoi trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, pentru că fratele pe care l-ai rănit este proprietatea lui Dumnezeu şi, rănindu-l, ai păcătuit împotriva Creatorului şi Răscumpărătorului său. Cazul este adus apoi în faţa singurului şi adevăratului Mijlocitor, marele nostru Preot, care "în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat", care are "milă de slăbiciunile noastre" şi care poate să ne curăţească de orice întinăciune (Evrei 4,15).
Aceia care nu şi-au umilit inimile înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-şi vinovăţia, nu au îndeplinit încă prima condiţie spre a fi primiţi de El. Dacă n-am experimentat lucrul acesta, n-am trăit acea pocăinţă de care nimănui nu-i va părea rău vreodată şi dacă nu ne-am mărturisit păcatele cu o reală umilinţă şi zdrobire de suflet, scârbiţi de nelegiuirea noastră, atunci nu am căutat cu adevărat iertarea păcatelor; şi dacă niciodată n-am căutat-o, atunci niciodată nu vom găsi pacea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care noi nu dobândim iertarea păcatelor din trecut este acela că nu suntem dispuşi să ne umilim inimile şi să ne supunem condiţiilor arătate în Cuvântul adevărului. Cu privire la această problemă ne sunt date instrucţiuni clare. Mărturisirea păcatelor, publică sau particulară, ar trebui să fie o exprimare liberă şi din toată inima. Ea nu trebuie să fie impusă păcătosului. Ea nu trebuie făcută într-un mod uşuratic şi nepăsător şi nici nu trebuie să fie obţinută cu sila de la aceia care n-au ajuns să-şi dea seama de caracterul josnic al păcatului. Mărturisirea care, însă, este o revărsare a adâncului fiinţei noastre găseşte calea spre Dumnezeu, spre mila Sa nemăsurată. Psalmistul spune: "Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cel cu duhul zdrobit" (Psalmul 34,18).
Adevărata mărturisire are totdeauna un caracter deosebit şi recunoaşte păcatul pe nume. Păcatele pot fi de o aşa natură încât trebuiesc mărturisite numai lui Dumnezeu; pot fi din cele ce trebuie să fie mărturisite celor cărora le-am adus vătămare, sau pot avea un caracter public şi deci va trebui să fie mărturisite public. Dar oricum ar fi mărturisirea, ea trebuie să fie categorică, bine definită şi la subiect, recunoscând pe nume păcatele de care cel greşit s-a făcut vinovat.
În zilele lui Samuel, israeliţii s-au abătut de la Dumnezeu. Ei au ajuns să sufere consecinţele păcatului lor; pentru că au pierdut credinţa în Dumnezeu, şi-au pierdut încrederea în puterea şi înţelepciunea Lui de a conduce naţiunea lor, au pierdut încrederea în măiestria Lui de a apăra şi duce la bun sfârşit cauza Sa. Ei au întors spatele Marelui Cârmuitor al universului şi au dorit să fie conduşi la fel cum erau conduse naţiunile din jurul lor. Înainte ca să găsească pace, ei au făcut această mărturisire clară: "...la toate păcatele noastre am mai adăugat şi pe acela de a cere un împărat pentru noi"
(1 Samuel 12,19). Acesta era păcatul de care se făceau vinovaţi, şi acest păcat trebuia mărturisit. Păcatul nerecunoştinţei apăsa asupra sufletelor lor şi îi despărţea de Dumnezeu.
Mărturisirea păcatelor nu va fi primită de Dumnezeu dacă nu este însoţită de o pocăinţă sinceră şi de reformă. Trebuie să se vadă o schimbare hotărâtă în viaţă; orice lucru care constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu trebuie dat la o parte. Aceasta va fi urmarea unei adevărate căinţe, a unei adevărate păreri de rău pentru păcat. Lucrarea pe care o avem de făcut este foarte clar aşezată înaintea noastră: "Spălaţi-vă deci &

Publicat de: Dinu George la data de: 07-03-2010, 6:42 pm
Cuvinte cheie: ochii | tuturor | nadajduiesc | in | tine