SC - Calea cãtre Hristos
{SC 9}
Cap. 1 - Iubirea lui Dumnezeu faþã de om
Natura ºi revelaþia mãrturisesc deopotrivã despre dragostea lui Dumnezeu. Tatãl nostru ceresc este izvorul vieþii, al înþelepciunii ºi bucuriei. Priviþi la lucrurile minunate ºi frumoase din naturã! Gândiþi-vã la minunata lor adaptare nu numai la nevoile ºi fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui ºi ploaia care înveselesc ºi reîmprospãteazã pãmântul, dealurile, mãrile ºi câmpiile, toate ne vorbesc despre Iubirea Creatorului. Dumnezeu este Acela care are grijã de nevoile zilnice ale tuturor fãpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune: "Ochii tuturor nãdãjduiesc în Tine, ºi Tu le dai hrana la vreme. Îþi deschizi mâna, ºi saturi dupã dorinþã tot ce are viaþã". Psalmul 145,15.16.
Dumnezeu a fãcut pe om în mod desãvârºit sfânt ºi fericit; pãmântul, aºa minunat cum a ieºit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmã de decãdere sau umbrã de blestem. Cãlcarea legii lui Dumnezeu: legea iubirii: aceasta a adus nenorocire ºi moarte. ªi totuºi, în mijlocul suferinþelor care sunt un rezultat al pãcatului este descoperitã dragostea lui Dumnezeu. Este scris cã Dumnezeu a blestemat pãmântul din cauza omului (Geneza 3,17). Spinii ºi pãlãmida: dificultãþile ºi încercãrile care au fãcut ca viaþa lui sã fie plinã de trudã ºi grijã: au fost rânduite însã spre binele sãu, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea pãcãtosului din ruina ºi degradarea aduse de pãcat.
{SC 10}
Lumea, deºi decãzutã, nu este toatã numai necaz ºi mizerie. Chiar în naturã se aflã solii de nãdejde ºi mângâiere. Scaieþii sunt plini de flori iar spinii sunt acoperiþi cu trandafiri.
"Dumnezeu este iubire" este scris pe fiecare boboc de floare ce stã sã se deschidã, pe fiecare fir de iarbã ce se ridicã. Pãsãrelele încântãtoare care fac sã rãsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desãvârºirea lor îºi rãspândesc parfumul, copacii falnici ai pãdurii cu bogatul lor frunziº de un verde viu: toate mãrturisesc despre grija pãrinteascã ºi iubitoare a Dumnezeului nostru ºi despre dorinþa Sa de a face fericiþi pe copiii Sãi.
Cuvântul lui Dumnezeu descoperã caracterul Sãu. El însuºi a fãcut ºi face cunoscut iubirea ºi mila Sa infinitã. Când Moise s-a rugat: "Aratã-mi slava Ta", Domnul a rãspuns: "Voi face sã treacã pe dinaintea ta toatã frumuseþea Mea" (Exod 33,18.19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise "ºi a strigat: 'Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare ºi milostiv, încet la mânie, plin de bunãtate ºi credincioºie, care îºi þine dragostea pânã la mii de neamuri de oameni, iartã fãrãdelegea, rãzvrãtirea ºi pãcatul'". (Exod 34,6.7). "El este milos ºi plin de îndurare, îndelung rãbdãtor ºi bogat în bunãtate", pentru cã "Îi place îndurarea". (Iona 4,2; Mica 7,18).
Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumãrate dovezi ale iubirii Sale din ceruri ºi de pe pãmânt. El a cãutat sã ni Se descopere prin lucrurile din naturã ºi prin cele mai profunde ºi gingaºe legãturi omeneºti pe care inimile noastre le pot cunoaºte. Totuºi, toate acestea nu oglindesc decât imperfect Iubirea Sa. Cu toate aceste dovezi evidente, vrãjmaºul a tot binele a orbit mintea oamenilor, aºa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamã, închipuinduºi-L
{SC 11}
ca fiind sever ºi neiertãtor. Satana a determinat pe oameni sã considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinþã al cãrei atribut principal este judecata severã, unul care este un judecãtor aspru, un creditor brutal ºi neînduplecat. El a înfãþiºat pe Creator ca pe unul care pândeºte cu multã atenþie ca sã poatã observa greºelile ºi pãcatele oamenilor ºi sã poatã aduce asupra lor judecãþile cerului. Însã pentru a îndepãrta aceastã umbrã întunecatã ºi pentru a descoperi lumii iubirea nemãrginitã a lui Dumnezeu, Domnul Isus a venit sã trãiascã printre oameni.
Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca sã ne descopere pe Tatãl. "Nimeni n-a vãzut vreodatã pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatãlui, Acela L-a fãcut cunoscut" (Ioan 1,18). "Nimeni nu cunoaºte deplin pe Tatãl, afarã de Fiul, ºi acela cãruia vrea Fiul sã i-L descopere" (Matei 11,27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugãmintea: "Doamne, aratã-ne pe Tatãl", Domnul Hristos i-a rãspuns: "De atâta vreme sunt cu voi, ºi nu M-ai cunoscut Filipe? Cine M-a vãzut pe Mine a vãzut pe Tatãl. Cum zici tu dar: 'Aratã-ne pe Tatãl'?" (Ioan 14,8,9).
Descriind scopul misiunii Sale aici, pe pãmânt, Domnul Hristos spunea: "Dumnezeu M-a uns sã vestesc sãracilor Evanghelia; M-a trimis sã tãmãduiesc pe cei cu inima zdrobitã, sã propovãduiesc robilor de rãzboi slobozirea ºi orbilor cãpãtarea vederii 'sã dau drumul celor apãsaþi'" (Luca 4,18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, fãcând bine ºi vindecând pe toþi cei ce erau apãsaþi de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casã nu se mai auzea vreun geamãt datorat bolii, pentru cã Domnul Hristos trecuse prin ele ºi vindecase toate suferinþele. Lucrarea Sa dãdea mãrturie despre misiunea Sa divinã. Dragostea, mila ºi compasiunea erau manifestate în fiecare act al
{SC 12}
vieþii Sale, inima Sa se deschidea cu multã simpatie fiilor oamenilor. El a luat asupra Sa natura omeneascã, pentru ca în acest fel sã poatã satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai sãraci ºi cei mai umili nu se temeau sã se apropie de El. Chiar ºi copilaºii erau atraºi de El. Aceºtia simþeau o plãcere deosebitã sã stea pe genunchii Sãi ºi sã priveascã faþa Sa expresivã, blândã ºi iubitoare.
Domnul Hristos nu ascundea adevãrul, dar totdeauna îl rostea cu iubire. În legãturile Sale cu oamenii, El dãdea pe faþã cel mai atent tact ºi o atenþie profundã ºi plinã de bunãtate. El n-a fost niciodatã nepoliticos ºi n-a rostit nici un cuvânt aspru, nefolositor. N-a pricinuit niciodatã unui suflet sensibil o durere inutilã. Domnul Hristos nu critica slãbiciunea omeneascã. El a rostit adevãrul, dar totdeauna l-a rostit cu iubire. A denunþat fãþãrnicia, necredinþa ºi nedreptatea, dar lacrimile se simþeau în vocea Lui atunci când rostea mustrãrile Sale tãioase. El a plâns pentru Ierusalim, cetatea pe care o iubea, dar care a refuzat sã-L primeascã pe El, care este calea, adevãrul ºi viaþa. Ei L-au lepãdat pe El, Mântuitorul, dar Domnul le arãta o blândeþe plinã de compasiune. Viaþa Sa a fost o viaþã de renunþare de sine ºi de o atentã purtare de grijã pentru alþii. Orice suflet era preþios înaintea Sa. În timp ce Se purta întotdeauna cu demnitate divinã, El Se pleca cu gingãºie spre fiecare membru al familiei lui Dumnezeu. Vedea în toþi oamenii suflete cãzute în pãcat, pentru mântuirea cãrora El venise. Acesta este caracterul Domnului Hristos, aºa cum este descoperit în viaþa Sa.
Acesta este caracterul lui Dumnezeu, cãci din inima Tatãlui se revarsã asupra fiilor oamenilor torentele milei divine manifestate în Isus Hristos. Mântuitorul cel iubitor ºi milostiv era Dumnezeu "arãtat în trup" (1 Timotei 3,16).
{SC 13}
Domnul Hristos a trãit, a suferit ºi a murit pentru rãscumpãrarea noastrã. El a devenit "om al durerii", pentru ca noi sã putem fi pãrtaºi de bucuria veºnicã. Domnul Dumnezeu a îngãduit ca Fiul Sãu iubit, plin de har ºi adevãr sã vinã dintr-o lume de nedescrisã slavã într-o lume mânjitã ºi poluatã de pãcat ºi întunecatã de umbra morþii ºi blestemului. El I-a îngãduit sã pãrãseascã sânul iubirii Sale ºi adorarea îngerilor spre a suferi ruºinea, insulta, umilinþa, ura ºi moartea. "Pedeapsa care ne dã pacea, a cãzut peste El, ºi prin rãnile Lui suntem tãmãduiþi" (Isaia 53,5). Priviþi-L în pustie, în Ghetsemani, pe cruce! Fiul fãrã prihanã al lui Dumnezeu a luat asupra Sa povara pãcatului. El, care era una cu Dumnezeu Tatãl, a ajuns sã simtã în sufletul Sãu teribila despãrþire pe care pãcatul o aduce între Dumnezeu ºi om. Acest fapt a smuls de pe buzele Sale strigãtul plin de durere: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit?" (Matei 27,46). Povara zdrobitoare a pãcatului, conºtienþa teribilei lui grozãvii, a despãrþirii pãcãtosului de Dumnezeu: acestea au fost cele ce au zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu.
Dar acest mare sacrificiu n-a fost fãcut pentru a trezi în inima Tatãlui iubire faþã de pãcãtos ºi nici pentru a-L determina sã fie binevoitor a-l mântui. O, nu! "Fiindcã atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, cã a dat pe singurul Lui Fiu" (Ioan 3,16). Tatãl nu ne iubeºte ca urmare a marii Sale jertfe aduse pentru noi, ci El a adus aceastã jertfã pentru cã ne iubeºte.
Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatãl a putut sã-ªi reverse asupra unei lumi cãzute în pãcat nemãrginita Sa iubire. "Dumnezeu era în Hristos, împãcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5,19). Dumnezeu Tatãl a suferit împreunã cu Fiul Sãu. În agonia Ghetsemanilor, în moartea ispãºitoare de pe crucea Golgotei
{SC 14}
inima Iubirii infinite a plãtit preþul mântuirii noastre. Domnul Isus spunea: "Tatãl Mã iubeºte, pentru cã îmi dau viaþa, ca iarãºi s-o iau" (Ioan 10,17). Sau cu alte cuvinte: "Atât de mult vã iubeºte Tatãl meu, încât pe Mine Mã iubeºte mai mult pentru cã Mi-am dat viaþa pentru mântuirea voastrã. Fãcându-Mã reprezentantul ºi garantul vostru prin jertfa vieþii Mele, luând asupra Mea slãbiciunile trupului vostru ºi vinovãþia voastrã, Eu sunt ºi mai mult iubit de Tatãl Meu; cãci prin sacrificiul Meu, Dumnezeu poate fi drept ºi totuºi sã îndreptãþeascã pe cel care crede în Hristos".
Nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu nu putea înfãptui mântuirea noastrã; cãci numai El, care a fost la sânul Tatãlui, putea sã ni-L facã cunoscut, numai El care a cunoscut înãlþimea ºi adâncimea dragostei lui Dumnezeu putea s-o facã sã se manifeste. Nimic altceva decât sacrificiul infinit adus de Domnul Hristos în favoarea omului decãzut nu putea sã exprime iubirea lui Dumnezeu Tatãl pentru omenirea pierdutã.
"Fiindcã atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, cã a dat pe singurul Lui Fiu". El L-a dat nu numai sã trãiascã printre oameni, sã poarte pãcatele lor ci sã moarã ca jertfã pentru ei. El L-a dat omenirii pierdute. Domnul Hristos trebuia sã Se identifice pe Sine cu interesele ºi nevoile omenirii. El, care era una cu Dumnezeu, S-a legat de fiii oamenilor cu legãturi care nu aveau sã fie rupte niciodatã. Domnului Hristos "nu-I este ruºine sã-i numeascã fraþi" (Evrei 2,11). El este Jertfa noastrã, Apãrãtorul nostru, Fratele nostru, purtând chipul nostru omenesc înaintea tronului Tatãlui ºi care pentru veºnicie este una cu neamul omenesc pe care l-a rãscumpãrat El, Fiul omului. ªi toate acestea pentru ca pãcãtosul sã poatã fi ridicat din ruina ºi degradarea pãcatului spre a putea reflecta iubirea lui Dumnezeu ºi a se împãrtãºi de bucuria sfinþirii.
{SC 15}
Preþul plãtit pentru mântuirea noastrã, sacrificiul infinit pe care L-a fãcut Tatãl nostru din ceruri dând pe Fiul Sãu sã moarã pentru noi trebuie sã trezeascã în noi idei foarte înalte despre ceea ce putem deveni prin Hristos. Pe mãsurã ce inspiratul apostol Ioan privea înãlþimea, adâncimea ºi lãrgimea iubirii lui Dumnezeu Tatãl faþã de lumea pierdutã era cuprins de adorare ºi veneraþie. Negãsind un limbaj mai potrivit în care sã exprime mãreþia ºi gingãºia acestei iubiri, el a chemat lumea întreagã s-o priveascã. "Vedeþi ce dragoste ne-a arãtat Tatãl, sã ne numim copii ai lui Dumnezeu" (1 Ioan 3,1). Ce valoare dã faptul acesta omului! Datoritã pãcatului fiii oamenilor au ajuns robi ai lui Satana. Prin credinþa în jertfa ispãºitoare a Domnului Hristos, fiii lui Adam pot deveni fii ai lui Dumnezeu. Luând asupra Sa natura noastrã omeneascã, Domnul Hristos a înãlþat omenirea. Cei pãcãtoºi sunt astfel în poziþia în care: prin legãtura cu Domnul Hristos: pot în adevãr sã devinã vrednici de numele de "fii ai lui Dumnezeu".
O astfel de iubire este fãrã egal. Sã fim numiþi copii ai împãratului ceresc! Preþioasã fãgãduinþã! Tema celei mai profunde meditaþii! Iubirea fãrã seamãn a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are asupra sufletului o putere ce îi subjugã ºi aduce raþiunea în supunere faþã de voinþa lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin în lumina crucii de pe Golgota, cu atât vom vedea mai mult mila, gingãºia ºi iertarea împletite cu nepãrtinirea ºi dreptatea ºi cu atât mai mult ºi mai clar vom discerne nenumãratele dovezi ale iubirii infinite ºi ale milei pline de gingãºie care întrec cu mult dragostea ºi dorul unei mame pentru copilul ei neascultãtor.
{SC 17}
Cap. 2 - Pãcãtosul are nevoie de Hristos
La început, omul a fost înzestrat cu puteri nobile ºi cu o minte bine echilibratã. Ca fiinþã, el era desãvârºit ºi în deplinã armonie cu Dumnezeu. Gândurile lui erau curate, iar scopurile sale, sfinte. Dar prin neascultare, puterile sale au ajuns pervertite, iar egoismul a luat locul iubirii. Prin pãcat, el a ajuns atât de slab, încât îi era imposibil, în propria sa putere, sã reziste puterii rãului. El a devenit rob al lui Satana ºi ar fi rãmas astfel pentru totdeauna, dacã Dumnezeu n-ar fi intervenit în mod special. A fost scopul ispititorului de a zãdãrnici planul divin prin crearea omului ºi a umple pãmântul cu vaiet ºi pustiire ca apoi, arãtând spre toate aceste rele, sã le prezinte ca fiind rezultatul faptului cã Dumnezeu a creat pe om.
În starea sa de nevinovãþie, omul trãia într-o fericitã comuniune cu El, "în care sunt ascunse toate comorile înþelepciunii ºi ale ºtiinþei" (Coloseni 2,3). Dar dupã pãcãtuirea sa, el n-a mai putut gãsi deloc bucurie în sfinþenie ºi, ca urmare, a cãutat sã se ascundã de prezenþa lui Dumnezeu. Aceasta este încã starea inimii nerenãscute. O astfel de inimã nu este în armonie cu Dumnezeu, ºi, deci, nu gãseºte nici o bucurie în comuniunea cu El. Pãcãtosul nu poate fi fericit în prezenþa lui Dumnezeu ºi de aceea va ocoli, se va retrage din compania fiinþelor sfinte. Dacã i s-ar îngãdui sã intre în ceruri, aceasta n-ar fi o bucurie pentru el. Spiritul iubirii neegoiste care domneºte acolo: fiecare inimã rãspunzând inimii iubirii infinite: n-ar trezi nici un ecou în sufletul sãu. Gândurile, interesele ºi motivele sale ar fi strãine de
{SC 18}
cele ce determinã acþiunile fiinþelor fãrã pãcat care locuiesc acolo. El ar constitui o notã discordantã în armonia cerului. Pentru el, cerul ar fi un loc de torturã ºi ar dori sã se ascundã de Acela care este lumina ºi centrul bucuriei cerului. Nu este deci o hotãrâre arbitrarã din partea lui Dumnezeu aceea de a exclude pe cei rãi din ceruri, cãci propria lor nevrednicie face imposibilã prezenþa lor acolo. Pentru ei, slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Ei ar prefera nimicirea numai ca sã poatã fi ascunºi de faþa Celui care a murit ca sã-i rãscumpere.
Este imposibil sã scãpãm prin noi înºine, din prãpastia pãcatului în care ne-am afundat. Inimile noastre sunt rele ºi nu le putem schimba. "Cum ar putea sã iasã dintr-o fiinþã necuratã un om curat? Nu poate sã iasã nici unul" (Iov 14,4). Cãci "umblarea dupã lucrurile firii pãmânteºti este vrãjmãºie împotriva lui Dumnezeu, cãci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu ºi nici nu poate sã se supunã" (Romani 8,7). Educaþia, cultura, exercitarea voinþei, eforturile omeneºti: toate acestea au sfera lor de acþiune, dar aici ele sunt cu totul fãrã putere. Ele pot produce o corectã comportare exterioarã, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curãþi izvoarele vieþii. Trebuie sã existe o putere care sã lucreze dinãuntru, o nouã viaþã de sus, mai înainte ca oamenii sã poatã fi schimbaþi de la pãcat la sfinþenie. Aceastã putere este Hristos. Numai harul Sãu poate sã învioreze puterile fãrã viaþã ale sufletului ºi sã-l atragã spre Dumnezeu, spre sfinþire.
Mântuitorul spunea: "Dacã un om nu se naºte din nou", adicã dacã el nu primeºte o inimã nouã, dorinþe noi, scopuri ºi motive noi, care sã ducã la o viaþã nouã, el "nu poate vedea împãrãþia lui Dumnezeu" (Ioan 3,3). Ideea cã este necesarã numai o dezvoltare a calitãþilor bune care
{SC 19}
existã de la naturã în om este o fatalã înºelãciune. "Cãci omul firesc nu primeºte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, cãci pentru el sunt o nebunie; ºi nici nu le poate înþelege, pentru cã trebuiesc judecate duhovniceºte" (1 Corinteni 2,14). "Nu te mira cã þi-am zis: 'Trebuie sã vã naºteþi din nou' " (Ioan 3,7). Despre Domnul Hristos este scris: "În El era viaþa ºi viaþa era lumina oamenilor" (Ioan 1,4). El era singurul "Nume dat oamenilor, în care trebuie sã fim mântuiþi" (Fapte 4,12).
Nu este suficient sã-þi dai seama de bunãtatea plinã de iubire a lui Dumnezeu, sã vezi bunãvoinþa Lui ºi duioºia pãrinteascã a caracterului Sãu. Nu este de ajuns sã discerni înþelepciunea ºi dreptatea legii Sale, sã vezi cã ea este întemeiatã pe principiul veºnic al iubirii. Apostolul Pavel a vãzut toate acestea când a exclamat: " mãrturisesc prin aceasta cã Legea este bunã". "Aºa cã Legea, negreºit este sfântã, ºi porunca este sfântã, dreaptã ºi bunã". Dar el a adãugat în amãrãciunea ºi disperarea sufletului sãu: "dar eu sunt pãmântesc, vândut rob al pãcatului" (Romani 7,16. 12. 14). El tânjea dupã curãþirea ºi neprihãnirea pe care era neputincios sã le dobândeascã prin sine însuºi ºi aceasta l-a fãcut sã strige: "O, nenorocitul de mine! Cine mã va izbãvi de acest trup de moarte?" (Romani 7,24). Acesta este strigãtul care a izbucnit din inimile împovãrate ale oamenilor din toate þãrile ºi din toate veacurile. Nu este decât un singur rãspuns pentru toþi: "Iatã mielul lui Dumnezeu, care ridicã pãcatul lumii" (Ioan 1,29).
Multe sunt simbolurile, pildele prin care Duhul lui Dumnezeu a cãutat sã ilustreze acest adevãr ºi sã-l facã clar sufletelor care tânjesc sã fie eliberate de povara vinovãþiei. Când, dupã ce a pãcãtuit înºelând pe Esau, Iacob a fugit din casa tatãlui sãu, el se simþea apãsat de greutatea
{SC 20}
vinovãþiei sale. Singur ºi fugar cum era, despãrþit de tot ceea ce fãcea ca viaþa sã aibã valoare, sã-i fie dragã, singurul gând care, mai presus de toate celelalte apãsa asupra sufletului sãu a fost temerea ca nu cumva pãcatul sãu sã-l fi despãrþit de Dumnezeu, fiind pãrãsit de Providenþã. În amãrãciunea sa, el s-a culcat sã se odihneascã pe pãmântul gol, având în jurul sãu numai dealurile singuratice, iar deasupra, strãlucirea cerului acoperit de stele. Pe când dormea, o luminã stranie i-a apãrut în vis. ªi iatã, de pe pãmântul pe care se odihnea o uriaºã scarã pãrea cã se înalþã chiar pânã la porþile cerului, ºi pe ea îngerii lui Dumnezeu coborau ºi urcau, în timp ce de sus, din slava cerului, o voce divinã s-a auzit rostind o solie de mângâiere ºi speranþã. Astfel s-a fãcut cunoscut lui Iacob ceea ce rãspundea nevoii ºi dorinþei sufletului sãu: un Mântuitor. Cu bucurie ºi recunoºtinþã a vãzut descoperindu-i-se o cale prin care el, un pãcãtos, putea fi readus în comuniune cu Dumnezeu. Scara tainicã din visul sãu reprezenta pe Domnul Hristos, singurul mijloc de comunicare dintre Dumnezeu ºi om.
Acesta este acelaºi tablou la care Domnul Hristos S-a referit în convorbirea Sa cu Natanael, atunci când a spus: "Veþi vedea cerul deschis ºi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se ºi pogorându-se peste Fiul omului" (Ioan 1,51). Prin cãderea sa în pãcat, omul s-a înstrãinat de Dumnezeu, iar pãmântul a fost despãrþit de cer. Peste prãpastia aceasta despãrþitoare nu poate exista nici un mijloc de comunicare. Dar prin Domnul Hristos pãmântul este iarãºi pus în legãturã cu cerul. Prin meritele Sale, Domnul Hristos a fãcut un pod de legãturã peste prãpastia fãcutã de pãcat, astfel încât îngerii slujitori sã intre din nou în relaþie cu oamenii. Domnul Hristos este Acela care leagã pe omul cãzut, în slãbiciunea ºi neputinþa sa, de Izvorul puterii infinite.
{SC 21}
Zadarnice sunt visurile oamenilor spre progres, în zadar sunt toate silinþele pentru înãlþarea omenirii, atâta timp cât aceºtia neglijeazã singura sursã a speranþei ºi ajutorului neamului omenesc cãzut în pãcat. Cãci "orice ni se dã bun ºi orice dar desãvârºit este de sus, pogorându-se de la Tatãl luminilor" (Iacob 1,17). Fãrã Dumnezeu nu existã un caracter creºtin desãvârºit. Iar singura cale spre Dumnezeu este Domnul Hristos. El spune: "Eu sunt calea, adevãrul ºi viaþa. Nimeni nu vine la Tatãl decât prin Mine" (Ioan 14,6).
Inima iubirii divine tânjeºte dupã copiii Sãi de pe pãmânt cu o putere mai tare decât moartea. Dând pe Fiul Sãu pentru noi, El ne-a dãruit totul în acest unic dar. Viaþa, moartea ºi lucrarea de mijlocire a Mântuitorului, lucrarea îngerilor în favoarea noastrã ºi suspinele negrãite ale Duhului Sfânt ºi, mai presus de toate, Tatãl lucrând totul prin toþi, interesul necontenit al fiinþelor cereºti: toate acestea sunt puse în slujba mântuirii oamenilor.
Sã contemplãm deci sacrificiul uimitor adus pentru noi. Sã cãutãm sã înþelegem ºi sã apreciem activitatea ºi energia pe care cerul le depune pentru câºtigarea celor pierduþi ºi aducerea lor înapoi în casa Tatãlui. Motive mai bune ºi mijloace mai puternice decât cele folosite nu s-ar putea pune niciodatã în acþiune; rãsplata cea peste mãsurã de mare pentru împlinirea în dreptate a datoriei, bucuria cerului, societatea îngerilor, comuniunea ºi iubirea lui Dumnezeu ºi a Fiului Sãu, înãlþarea ºi dezvoltarea tuturor facultãþilor noastre de-a lungul tuturor veacurilor: nu sunt toate acestea puternice stimulente ºi încurajãri care sã ne determine sã aducem Creatorului ºi Rãscumpãrãtorului nostru o slujire pornitã dintr-o inimã plinã de iubire?
Pe de altã parte, judecãþile lui Dumnezeu rostite împotriva pãcatului, o rãsplatã inevitabilã,
{SC 22}
degradarea caracterului nostru ºi rãsplãtirea finalã sunt prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu spre a ne avertiza împotriva primejdiei de a sluji lui Satana.
Sã nu þinem seama oare de bunãtatea lui Dumnezeu? Ce ar fi putut face El mai mult? Sã ne aºezãm deci într-o bunã ºi dreaptã legãturã cu El, care ne-a iubit ºi ne iubeºte cu o dragoste uimitoare. Sã ne folosim deci cât mai mult de mijloacele harului care ne-au fost puse la dispoziþie pentru ca sã fim transformaþi pânã la deplina asemãnare cu El ºi pentru a fi readuºi în tovãrãºia îngerilor slujitori, în armonie ºi comuniune cu Tatãl ºi cu Fiul.
{SC 23}
Cap. 3 - Pocãinþa
Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu? Cum poate pãcãtosul sã fie fãcut neprihãnit? Numai prin Domnul Isus Hristos noi putem fi aduºi în armonie cu Dumnezeu, cu sfinþenia Lui. Dar cum putem veni la Domnul Hristos? Mulþi ridicã aceeaºi problemã pentru care, în Ziua Cincizecimii, mulþimea, strãpunsã în inimã de vinovãþia pãcatului, a strigat: "Ce sã facem?" Primul cuvânt al rãspunsului lui Petru a fost: "Pocãiþi-vã" (Fapte 2,37.38). Altãdatã, la scurt timp dupã aceea, el a spus: "Pocãiþi-vã... ºi întoarceþi-vã la Dumnezeu, pentru ca sã vi se ºteargã pãcatele" (Fapte 3,19).
Pocãinþa cuprinde în sine o adâncã pãrere de rãu de pãcatele sãvârºite ºi o continuã ferire de a le mai face. Noi nu vom renunþa pe deplin la pãcat pânã când nu vom ajunge sã simþim pãcãtoºenia lui; pânã când nu vom ajunge sã-l pãrãsim cu toatã inima noastrã, pânã atunci nu se va produce adevãrata schimbare în viaþa noastrã.
Sunt mulþi aceia care dau greº în a înþelege adevãrata naturã a pocãinþei. Multora le pare rãu cã au pãcãtuit ºi chiar ajung sã facã o schimbare vizibilã în viaþa lor, aceasta pentru cã se tem cã pãcatele lor vor aduce asuprã-le suferinþe. Dar nu aceasta este pocãinþa, în sensul biblic. Unii ca aceºtia deplâng mai degrabã suferinþa decât pãcatul. Aceasta era amãrãciunea lui Esau când a vãzut cã a pierdut pentru totdeauna dreptul de întâi nãscut. Balaam, înspãimântat de îngerul care stãtea în calea sa cu sabia scoasã, ºi-a recunoscut vina de teamã sã nu-ºi piardã viaþa; dar el nu manifesta o adevãratã pocãinþã, o realã pãrere de rãu pentru pãcat, nici o întoarcere de la scopurile lui, nici scârbã faþã de ceea ce este rãu. Iuda Iscarioteanul, dupã ce a vândut
{SC 24}
pe Domnul sãu, a strigat: "Am pãcãtuit, cãci am vândut sânge nevinovat" (Matei 27,4).
Mãrturisirea aceasta a fost smulsã sufletului sãu vinovat datoritã unui simþãmânt teribil de condamnare ºi a unei teribile aºteptãri a judecãþii. Urmãrile actului sãu îl umpleau de groazã, dar nu era pãtruns de o durere profundã, zdrobitoare de inimã pentru faptul cã a vândut pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu ºi a lepãdat pe Sfântul lui Israel. Faraon, sub influenþa plãgilor trimise de Dumnezeu, a recunoscut pãcatul sãu numai pentru a scãpa de continuarea pedepsei, dar s-a reîntors la poziþia de sfidare a cerului de îndatã ce plãgile au încetat. Toþi aceºtia deplângeau rezultatele pãcatului, dar nu erau zdrobiþi pentru pãcatul în sine.
Însã atunci când inima se supune influenþei Duhului Sfânt, conºtiinþa va fi trezitã, iar pãcãtosul va ajunge sã înþeleagã ceva din profunzimea ºi sfinþenia legii lui Dumnezeu, care este temelia guvernãrii Sale în ceruri ºi pe pãmânt. "Lumina aceasta este adevãrata Luminã care lumineazã pe orice om, venind în lume", care lumineazã cãmãrile tainice ale sufletului, iar lucrurile ascunse ale întunericului sunt aduse la luminã (Ioan 1,9). Simþãmântul vinovãþiei pune stãpânire pe minte ºi inimã. Pãcãtosul înþelege acum dreptatea lui Dumnezeu ºi îi este groazã sã aparã, în vinovãþia ºi întinarea lui, înaintea Celui care cerceteazã inimile. El vede iubirea lui Dumnezeu, frumuseþea sfinþeniei ºi bucuria curãþiei; el doreºte atunci din inimã sã fie curãþit ºi readus în legãturã cu cerul.
Rugãciunea lui David, dupã cãderea sa, ilustreazã natura adevãratei cãinþe pentru pãcatul sãvârºit. Pocãinþa sa a fost sincerã ºi profundã. El n-a fãcut nimic ca sã-ºi micºoreze
{SC 25}
vina; rugãciunea sa n-a fost nicidecum inspiratã de dorinþa de a scãpa de ameninþarea judecãþii. David a vãzut grozãvia pãcatului sãu; ºi-a dat seama de josnicia sufletului sãu ºi îi era scârbã de pãcatul sãu. El s-a rugat nu numai pentru iertare, ci ºi pentru curãþia inimii. El tânjea dupã bucuria sfinþirii: spre a fi iarãºi în armonie ºi comuniune cu Dumnezeu. Iatã limbajul sufletului sãu apãsat:
"Ferice de cel cu fãrãdelegea iertatã;
ºi de cel cu pãcatul acoperit!
Ferice de omul cãruia nu-i þine în seamã Domnul nelegiuirea,
ºi în duhul cãruia nu este viclenie!"
Psalmul 32,1.2.
"Ai milã de mine, Dumnezeule, în bunãtatea Ta!
Dupã îndurarea Ta cea mare, ºterge fãrãdelegile mele!
Cãci îmi cunosc bine fãrãdelegile,
ºi pãcatul meu stã necurmat înaintea mea.
Curãþeºte-mã cu isop, ºi voi fi curat;
spalã-mã ºi voi fi mai alb decât zãpada.
Zideºte în mine o inimã curatã, Dumnezeule ,
pune în mine un duh nou ºi statornic!
Nu mã lepãda de la faþa Ta,
ºi nu lua de la mine Duhul Tãu cel Sfânt.
Dã-mi iarãºi bucuria mântuirii Tale;
ºi sprijineºte-mã cu un duh de bunãvoinþã!
Izbãveºte-mã de vina sângelui vãrsat,
ºi limba mea va lãuda îndurarea Ta!"
Psalmul 51,1-14
Nu stã în puterea noastrã sã dãm pe faþã o astfel de pocãinþã; ea se dobândeºte numai prin Domnul Hristos, care S-a înãlþat la cer ºi a dat daruri oamenilor.
{SC 26}
Dar tocmai aici, în acest punct, mulþi pot greºi ºi, de aceea, nu mai ajung sã primeascã ajutorul pe care Domnul Hristos doreºte sã li-l dea. Aceºtia gândesc cã nu pot veni la Domnul Hristos pânã când mai întâi nu se pocãiesc ºi cã pocãinþa îi pregãteºte pentru iertarea pãcatelor lor. Este adevãrat cã pocãinþa precede iertarea pãcatelor; cãci numai inima zdrobitã ºi smeritã va simþi nevoia unui Mântuitor. Dar oare trebuie ca pãcãtosul sã aºtepte pânã când va fi pocãit ºi numai dupã aceea sã vinã la Domnul Isus? Trebuie oare sã facem din pocãinþã un obstacol între pãcãtos ºi Mântuitor?
Sfânta Scripturã nu ne învaþã cã pãcãtosul trebuie ca mai întâi sã se pocãiascã ºi numai dupã aceea va putea sã dea curs invitaþiei Domnului Hristos: "Veniþi la Mine, toþi cei trudiþi ºi împovãraþi ºi Eu vã voi da odihnã" (Matei 11,28).
Ceea ce conduce pe pãcãtos la adevãrata pocãinþã este puterea mântuitoare a Domnului Hristos. Apostolul Petru clarificã aceastã problemã în cuvântul adresat iudeilor când zice: "Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înãlþat cu puterea Lui, ºi L-a fãcut Domn ºi Mântuitor, ca sã dea lui Israel pocãinþa ºi iertarea pãcatelor" (Fapte 5,31). Noi nu putem nicidecum sã ne pocãim fãrã ca Duhul lui Hristos sã trezeascã conºtiinþa, dupã cum nu putem fi iertaþi de pãcatele noastre fãrã Domnul Hristos.
Domnul Hristos este izvorul oricãror impulsii bune. Numai El poate sãdi în inimã vrãjmãºie faþã de pãcat. Orice dorinþã dupã adevãr ºi curãþie, convingerea cu privire la propria noastrã pãcãtoºenie constituie dovada faptului cã Duhul Sãu Sfânt lucreazã în inimile noastre.
Domnul Hristos spunea: "ªi dupã ce voi fi înãlþat de pe pãmânt, voi atrage la Mine pe toþi oamenii" (Ioan 12,32). Domnul Hristos trebuie sã fie descoperit pãcãtosului ca Mântuitor care a murit pentru pãcatele lumii. Privind la Mielul lui Dumnezeu
{SC 27}
înãlþat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe sã se descopere minþii noastre, iar bunãtatea lui Dumnezeu ne conduce la pocãinþã. Prin moartea Sa pentru cei pãcãtoºi, Domnul Hristos a dat pe faþã o iubire mai presus de înþelegerea noastrã. Pe mãsurã ce pãcãtosul o contemplã, dragostea aceasta îi înduioºeazã inima, îi impresioneazã mintea ºi îi conduce sufletul la cãinþã.
Este adevãrat cã, uneori, oamenii încep sã se ruºineze de cãile lor pãcãtoase ºi se lasã de unele din obiceiurile lor rele, înainte de a fi conºtienþi de faptul cã sunt atraºi spre Hristos. Dar ori de câte ori aceºtia depun eforturi de a produce o reformã în viaþa lor dintr-o dorinþã sincerã de a face ceea ce este drept, puterea lui Hristos este aceea care-i determinã la aceasta. O influenþã mai presus de cunoaºterea lor lucreazã asupra sufletului, conºtiinþa este trezitã, iar manifestarea vieþii lor este schimbatã în bine. În timp ce Domnul Hristos îi atrage sã priveascã la crucea Sa, sã priveascã pe Acela care a fost pironit pentru pãcatele lor, poruncile lui Dumnezeu revin în conºtiinþã. Stricãciunea vieþii lor ºi pãcatul adânc înrãdãcinat în suflet le sunt descoperite. Ei încep atunci sã înþeleagã ceva din neprihãnirea Domnului Hristos ºi exclamã: "Ce este oare pãcatul, cã a trebuit sã cearã un sacrificiu atât de mare pentru mântuirea victimelor lui? Toatã aceastã dragoste, toatã aceastã suferinþã, toatã aceastã umilinþã au fost oare necesare pentru ca noi sã nu pierim, ci sã avem viaþa veºnicã?"
Pãcãtosul se poate opune acestei iubiri divine, el poate refuza sã se lase atras de Hristos; dar dacã nu se va opune, atunci va fi atras de Hristos. Înþelegerea Planului de Mântuire îi va conduce la piciorul crucii în adâncã pocãinþã de pãcatele sale, care au pricinuit suferinþele Fiului mult iubit al lui Dumnezeu.
{SC 28}
Aceastã voinþã divinã care lucreazã asupra lucrurilor din naturã vorbeºte ºi inimilor oamenilor, dând naºtere în fiinþa lor unei dorinþe inexprimabile dupã ceva care le lipseºte. Lucrurile firii, ale pãcatului nu-i mai satisfac. Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnã mereu sã caute numai acele lucruri care le pot da pace ºi liniºte: harul lui Hristos, bucuria sfinþirii. Prin mijloace vãzute ºi nevãzute, Mântuitorul nostru lucreazã continuu ca sã atragã inimile oamenilor de la plãceri care nu satisfac, plãceri ale pãcatului, la binecuvântãrile veºnice pe care le pot primi în Hristos. Tuturor acestor suflete care cautã în van sã bea din fântânile fãrã apã ale pãcatului li se adreseazã chemarea divinã: "Celui ce îi este sete, sã vinã, cine vrea, sã ia apa vieþii fãrã platã" (Apocalips 22,17).
Voi, care simþiþi în inimile voastre dorinþa dupã ceva mai bun decât poate oferi lumea pãcatului, recunoaºteþi aceastã dorinþã a sufletului vostru ca fiind vocea lui Dumnezeu! Cereþi de la El sã vã dea pocãinþa, rugaþi-L sã vã descopere pe Domnul Hristos în nemãrginita Lui dragoste ºi desãvârºitã curãþie. În viaþa Domnului Hristos principiile legii lui Dumnezeu, iubirea faþã de Dumnezeu ºi oameni, au fost în mod desãvârºit exemplificate. Bunãtatea, iubirea neegoistã constituiau viaþa Sa. Numai când privim la El ºi când lumina feþei Mântuitorului nostru se revarsã asupra noastrã, numai atunci ajungem sã vedem pãcãtoºenia inimilor noastre.
Ca ºi Nicodim altãdatã, poate cã ºi noi ne amãgim cu ideea cã viaþa noastrã este dreaptã, iar caracterul nostru moral este corect, trãgând concluzia cã nu trebuie sã ne mai umilim inima înaintea lui Dumnezeu, asemenea pãcãtosului de rând. Când însã lumina de la Domnul Hristos lumineazã sufletele noastre, numai atunci putem vedea cât suntem de pãcãtoºi, numai atunci putem recunoaºte egoismul faptelor noastre ºi vrãjmãºia noastrã împotriva lui Dumnezeu,
{SC 29}
care au mânjit fiecare act al vieþii. Atunci vom înþelege cã neprihãnirea noastrã este cu adevãrat asemenea unor cârpe murdare ºi cã numai sângele Domnului Hristos ne poate curãþi de orice întinãciune a pãcatului ºi ne poate reînnoi inimile fãcându-le ca a Lui.
O singurã razã a slavei lui Dumnezeu, o singurã licãrire a curãþiei Domnului Hristos care pãtrund în suflet fac ca fiecare patã de necurãþie sã aparã dureros de clar descoperind diformitatea ºi defectele caracterului omenesc. Aceasta va pune în evidenþã dorinþele nesfinþite, necredincioºia inimii ºi necurãþia buzelor. Actele de neascultare ale pãcãtosului, prin care acesta desconsiderã legea lui Dumnezeu ca fiind fãrã valoare, îi sunt înfãþiºate privirii ºi înþelegerii, iar spiritul sãu este copleºit ºi mâhnit sub influenþa cercetãtoare a Duhului lui Dumnezeu. El se dezgustã de sine însuºi atunci când vede caracterul curat ºi fãrã patã al Domnului Hristos.
Când profetul Daniel a privit slava ce înconjura pe solul ceresc care a fost trimis la el, a fost copleºit de simþãmântul propriei sale slãbiciuni ºi imperfecþiuni. Descriind efectul acestei scene minunate el spune: "Puterile m-au lãsat, culoarea mi s-a schimbat, faþa mi s-a sluþit ºi am pierdut orice vlagã" (Daniel 10,8). Sufletul miºcat în acest fel va urî egoismul, va detesta iubirea de sine ºi va cãuta: prin neprihãnirea Domnului Hristos: acea curãþie a inimii care este în armonie cu legea lui Dumnezeu ºi cu caracterul Domnului Hristos.
Apostolul Pavel spune cã "cu privire la neprihãnirea pe care o dã legea": în ceea ce priveºte faptele exterioare: el era "fãrã prihanã" (Filipeni 3,6); dar atunci când a înþeles caracterul spiritual al legii, s-a recunoscut ca pãcãtos. Judecând dupã litera legii, aºa
{SC 30}
cum oamenii o aplicã manifestãrii exterioare a vieþii, el s-a abþinut de la pãcat; dar când a privit în profunzimea preceptelor sfinte, el s-a vãzut pe sine aºa cum îl vedea Dumnezeu ºi atunci s-a plecat în umilinþã ºi ºi-a mãrturisit vina. El a declarat: "Odinioarã, fiindcã eram fãrã lege, trãiam; dar când a venit porunca, pãcatul a înviat, ºi eu am murit" (Romani 7,9). Când el a înþeles natura spiritualã a legii, pãcatul i-a apãrut în toatã hidoºenia lui, iar preþuirea de sine a dispãrut.
Dumnezeu nu considerã toate pãcatele ca fiind egale; existã grade de vinovãþie, în aprecierea Sa, ca ºi în cea a omului; dar oricât de neînsemnat ar pãrea în ochii oamenilor un pãcat sau altul, nici un pãcat nu este mic înaintea lui Dumnezeu. Judecata omului este pãrtinitoare, nedesãvârºitã, dar Dumnezeu apreciazã toate lucrurile aºa cum sunt în realitate. De pildã, un beþiv este dispreþuit ºi i se spune cã pãcatul sãu îl va exclude din împãrãþia cerurilor; în timp ce mândria, egoismul ºi lãcomia rãmân, prea adesea, nemustrate. Totuºi, aceste pãcate sunt în mod deosebit ofensatoare pentru Dumnezeu, pentru cã sunt contrare bunãtãþii caracterul Sãu, acelei iubiri neegoiste care formeazã atmosfera lumilor necãzute în pãcat. Cel care cade în unele pãcate grele poate ajunge sã aibã un simþãmânt de ruºine, sã-ºi vadã nimicnicia ºi sã simtã nevoia dupã harul lui Hristos, dar mândria nu simte aceastã nevoie ºi, în acest fel, ea închide inima în faþa Domnului Hristos ºi a binecuvântãrilor nespus de mari pe care El a venit sã ni le dea.
Sãrmanul vameº din parabola Domnului, care se ruga: "Dumnezeule, ai milã de mine, pãcãtosul" (Luca 18,13), se socotea pe sine ca un om foarte rãu, foarte pãcãtos, ºi ceilalþi îl vedeau în aceeaºi luminã; dar el a ajuns
{SC 31}
sã-ºi dea seama de nevoia lui spiritualã ºi a venit înaintea lui Dumnezeu cu povara de vinovãþie ºi ruºine, implorând mila Sa. Inima sa era deschisã ca Duhul lui Dumnezeu sã-ªi facã lucrarea ºi sã-l elibereze de sub puterea pãcatului. Rugãciunea fariseului mândru ºi încrezãtor în propria sa neprihãnire a arãtat cã inima sa era închisã influenþei Duhului Sfânt. Datoritã depãrtãrii de Dumnezeu, el nu avea simþãmântul propriei nelegiuiri în contrast cu desãvârºirea sfinþeniei divine. El nu simþea nici o nevoie ºi de aceea n-a primit nimic.
Dacã ajungi sã-þi dai seama de pãcãtoºenia ta, nu aºtepta sã te faci singur mai bun. Sunt mulþi aceia care gândesc cã nu sunt destul de buni pentru a veni la Domnul Hristos. Aºtepþi sã devii mai bun prin propriile tale eforturi? "Poate un etiopean sã-ºi schimbe pielea, sau un pardos sã-þi schimbe petele? Tot aºa, aþi putea voi sã faceþi binele, voi care sunteþi deprinºi sã faceþi rãul?" (Ieremia 13,23). Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Noi nu trebuie sã aºteptãm convingeri mai temeinice sau ocazii mai bune sau caractere mai sfinte. Prin noi înºine nu putem face nimic. Noi trebuie sã venim la Hristos aºa cum suntem.
Dar nimeni sã nu se amãgeascã pe sine cu gândul cã Dumnezeu, în marea Sa iubire ºi milã, va mântui chiar ºi pe cei care au respins harul Sãu. Pãcãtoºenia nespus de mare a pãcatului poate fi înþeleasã numai în lumina crucii de pe Golgota. Cei care susþin cã Dumnezeu este prea bun ca "sã arunce afarã" pe cei pãcãtoºi, sã priveascã Golgota. Ea a avut loc pentru cã n-a existat o altã cale prin care omul sã poatã fi mânuit, pentru cã fãrã acest sacrificiu era imposibil pentru neamul omenesc sã scape de puterea mânjitoare a pãcatului ºi sã fie readus în comuniune cu fiinþele sfinte: pentru cã era imposibil pentru ei sã devinã pãrtaºi
{SC 32}
vieþii spirituale: de aceea, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovãþia neascultãrii ºi a suferit în locul pãcãtosului. Iubirea, suferinþele ºi moartea Fiului lui Dumnezeu mãrturisesc despre teribila grozãvie a pãcatului ºi declarã cã nu existã nici o altã scãpare de sub puterea lui, nici o speranþã pentru o viaþã mai înaltã decât prin supunerea inimii noastre Domnului Hristos.
Adesea, cei care nu doresc sã vinã la pocãinþã se scuzã spunând despre cei ce mãrturisesc a fi creºtini: "Eu sunt tot aºa de bun ca ºi ei. Ei nu sunt mai altruiºti, mai supuºi sau mai prevãzãtori în comportamentul lor de cum sunt eu. Ei sunt tot atât de mult iubitori de plãceri ºi necumpãtaþi ca ºi mine". În acest fel ei fac din greºelile altora o scuzã pentru propria lor neglijare a datoriei. Dar pãcatele ºi defectele altora nu pot fi o scuzã pentru nimeni, cãci Domnul Dumnezeu nu ne-a dat ca model niºte fiinþe omeneºti greºite. Fiul nepãtat al lui Dumnezeu ne-a fost dat ca exemplu, iar aceia care se plâng de comportarea rea a celor ce mãrturisesc a fi creºtini ar trebui sã fie exemple de vieþuire mai bunã ºi mai nobilã. Dacã ei au o concepþie aºa de înaltã despre ceea ce înseamnã a fi creºtini, nu este oare pãcatul lor cel puþin tot atât de mare? Ei ºtiu ceea ce este drept ºi totuºi refuzã sã facã.
Feriþi-vã de o îndelungatã amânare! Nu lãsaþi la o parte lucrarea de pãrãsire a pãcatelor ºi de cãutare a curãþiei de inimã prin Domnul Hristos. Aici au greºit mii ºi mii de oameni spre pierzarea lor veºnicã. Nu vreau sã stãruiesc aici asupra scurtimii ºi nesiguranþei vieþii; dar existã un teribil pericol: un pericol insuficient de bine înþeles: în a tot amâna ascultarea de vocea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu ºi a alege a trãi viaþa cea fãrã pãcat, cãci de fapt aceasta este în realitate cauza care produce amânarea. Pãcatul, oricât
{SC 33}
de mic ar fi el considerat, nu poate fi îngãduit decât cu primejdia pierderii veºnice. Lucrul pe care nu ajungem sã-l biruim ne va birui el pe noi ºi va lucra la pierderea noastrã veºnicã.
Adam ºi Eva au cãutat sã-ºi liniºteascã vocea conºtiinþei, cã un lucru de o aºa micã importanþã de a mânca din fructul oprit nu putea avea urmãri aºa de teribile ca cele arãtate de Dumnezeu. Dar acest lucru mic, neînsemnat a constituit cãlcarea legii sfinte ºi de neschimbat a lui Dumnezeu, a separat pe om de Dumnezeu, a deschis porþi largi morþii ºi a adus vaiuri negândite asupra lumii. Veac dupã veac se ridicã de pe pãmântul nostru un strigãt continuu de jale, ºi întreaga creaþiune geme ºi suspinã ca o consecinþã a neascultãrii omului. Chiar cerul a simþit efectele rãsculãrii lui împotriva lui Dumnezeu. Golgota stã ca un monument al aducerii aminte a sacrificiului nespus de mare ce a fost cerut ca ispãºire pentru cãlcarea legii divine. Sã nu considerãm deci pãcatul ca fiind un lucru neînsemnat.
Orice faptã de nelegiuire, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos are repercusiuni asupra celui în cauzã; acestea împietresc inima, pervertesc voinþa, întunecã înþelegerea ºi nu numai cã te fac mai puþin dispus, dar ºi mai puþin capabil sã te supui blândelor îndemnuri ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
Mulþi cautã sã-ºi liniºteascã conºtiinþa tulburatã gândind cã pot schimba cursul vieþii lor rele atunci când doresc sã facã acest lucru, cã pot sã trateze cu uºurinþã invitaþiile harului lui Dumnezeu ºi totuºi sã fie din nou impresionaþi de ele. Ei gândesc cã dupã ce au dispreþuit Duhul harului, dupã ce au ales sã-ºi aºeze influenþa de partea lui Satana, la un moment dat, constrânºi de împrejurãri extreme, îºi pot schimba cursul vieþii. Dar acest lucru nu este aºa de uºor de realizat. Experienþa,
{SC 34}
educaþia din tot cursul vieþii au modelat în aºa mãsurã caracterul, încât în asemenea împrejurãri puþini mai sunt aceia care doresc sã fie schimbaþi dupã chipul Domnului Hristos.
Chiar numai o singurã trãsãturã rea de caracter, o singurã dorinþã pãcãtoasã cultivatã perseverent vor face: în cele din urmã: fãrã efect puterea Evangheliei. Orice îngãduinþã pãcãtoasã adânceºte aversiunea sufletului faþã de Dumnezeu. Pãcãtosul care dã pe faþã o indiferenþã totalã faþã de adevãrul divin va culege ceea ce a semãnat. În toatã Biblia nu gãsim un avertisment mai serios adresat celor care trateazã cu uºurinþã rãul decât cuvintele înþeleptului, care spune cã "cel rãu este prins în însãºi nelegiuirea lui" (Proverbe 5,22).
Domnul Hristos este gata sã ne elibereze de pãcat, dar El nu forþeazã niciodatã voinþa; ºi dacã prin pãcãtuire continuã, voinþa a ajuns cu totul robitã ºi noi nu dorim sã ne eliberãm ºi nu vrem sã primim harul Sãu, ce ar putea face El mai mult? Ne-am nimicit singuri prin respingerea hotãrâtã a iubirii Sale. "Iatã cã acum este vremea potrivitã; iatã cã acum este ziua mântuirii" (2 Corinteni 6,2). "Astãzi, dacã auziþi glasul Lui, nu vã împietriþi inimile" (Evrei 3,7.8). "Omul se uitã la ceea ce izbeºte ochii, dar Domnul se uitã la inimã": inima omeneascã, cu sentimentele ei contradictorii de bucurie ºi necaz; inima rãtãcitoare ºi schimbãtoare este sãlaºul multor necurãþii ºi înºelãciuni (1 Samuel 16,7). Domnul însã cunoaºte motivele, intenþiile ºi scopurile ei. Veniþi la El cu inimile mânjite, aºa cum sunt! Asemenea psalmistului, deschideþi larg cãmãrile inimii voastre înaintea ochiului atoatevãzãtor, spunând: "Cerceteazã-mã, Dumnezeule, ºi cunoaºte-mi inima! Încearcã-mã ºi cunoaºte-mi
{SC 35}
gândurile. Vezi dacã sunt pe o cale rea ºi du-mã pe calea veºniciei" (Psalmul 139,23.24).
Mulþi acceptã religia numai cu mintea, o formã a sfinþirii, pe când inima nu este curatã. Rugãciunea noastrã ar trebui sã fie însã: "Zideºte în mine o inimã curatã, Dumnezeule, pune în mine un duh nou ºi statornic" (Psalmul 51,10). Ocupaþi-vã în mod sincer de mântuirea voastrã! Fiþi tot aºa de zeloºi ºi de stãruitori în aceasta, cum aþi fi dacã viaþa aceasta trecãtoare v-ar fi în primejdie! Problema aceasta trebuie rezolvatã între Dumnezeu ºi voi înºivã, rezolvatã pentru veºnicie. Numai o falsã speranþã, ºi nimic mai mult va constitui ruina voastrã.
Studiaþi Cuvântul lui Dumnezeu cu multã rugãciune! Acest Cuvânt prezintã înaintea voastrã legea lui Dumnezeu ºi viaþa Domnului Hristos, marile principii ale sfinþirii, fãrã de care "nimeni nu va vedea pe Dumnezeu" (Evrei 12,14). Cuvântul lui Dumnezeu convinge de pãcat; el descoperã în mod clar calea mântuirii. Daþi-i ascultare, cãci este vocea lui Dumnezeu care vorbeºte inimii voastre!
Când ajungeþi sã vedeþi grozãvia pãcatului, cum ºi pe voi înºivã, aºa cum sunteþi în realitate, nu disperaþi! Domnul Hristos a venit sã mântuiascã pe cei pãcãtoºi. Noi nu trebuie sã-L împãcãm pe Dumnezeu cu noi, ci: o, minunatã iubire!: "Dumnezeu era în Hristos, împãcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5,19). El doreºte nespus de mult sã câºtige pentru Sine: prin iubirea Sa: inimile copiilor Sãi înstrãinaþi de El. Nici un pãrinte pãmântesc nu poate fi atât de rãbdãtor cu greºelile ºi scãderile copiilor sãi, aºa cum este Dumnezeu cu aceia pe care-i cautã sã-i mântuiascã. Nimeni nu poate mijloci cu atâta cãldurã pentru cel pãcãtos. Buzele omeneºti n-au adresat niciodatã invitaþii aºa de iubitoare celor rãtãcitori, aºa cum face El. Toate fãgãduinþele Sale, toate avertizãrile Sale nu sunt decât suspinele iubirii Sale nemãrginite.
Când Satana vine ºi-þi ºopteºte cã eºti un
{SC 36}
mare pãcãtos, priveºte în sus, spre Rãscumpãrãtorul tãu ºi vorbeºte despre meritele Sale! Privind la lumina Sa vei fi ajutat. Recunoaºte-þi pãcatele, dar spune vrãjmaºului cã "Hristos însuºi a venit în lume ca sã mântuiascã pe cei pãcãtoºi" ºi cã tu vei putea fi salvat prin iubirea Lui nemãrginitã (1 Timotei 1,15). Domnul Isus a pus lui Simon o întrebare cu privire la cei doi datornici. Unul datora domnului sãu o micã sumã de bani, iar altul îi datora o sumã imensã, dar el i-a iertat pe amândoi. Domnul Hristos a întrebat apoi pe Simon: care dintre cei doi datornici va iubi mai mult pe domnul sãu. Simon a rãspuns: "Socotesc cã acela cãruia i-a iertat mai mult" (Luca 7,43). Noi am fost mari pãcãtoºi, dar Domnul Hristos a murit pentru ca sã putem fi iertaþi. Meritele jertfei Sale sunt cu totul îndestulãtoare pentru a fi prezentate Tatãlui în favoarea noastrã. Aceia cãrora le-a iertat mult îl vor iubi mult ºi vor sta aproape de tronul Sãu, lãudându-L pentru iubirea Sa cea mare ºi pentru sacrificiul Sãu suprem. Numai atunci când vom înþelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu, numai atunci vom înþelege mai bine urâciunea ºi grozãvia pãcatului. Când ajungem sã vedem lungimea scãrii care a fost coborâtã pentru noi, când înþelegem ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos l-a fãcut în favoarea noastrã, numai atunci inima se topeºte de duioºie ºi cãinþã.
{SC 37}
Cap. 4 - Mãrturisirea pãcatelor
"Cine îºi ascunde fãrãdelegile nu propãºeºte, dar cine le mãrturiseºte ºi se lasã de ele, capãtã îndurare" (Proverbe 28,13).
Condiþiile pentru obþinerea milei lui Dumnezeu sunt simple, drepte ºi raþionale. Domnul Dumnezeu nu cere de la noi sã facem unele lucruri greu de îndeplinit pentru a putea primi iertarea de pãcat. Nu este nevoie sã facem pelerinaje lungi ºi obositoare sau sã ne supunem unor penitenþe dureroase spre a recomanda astfel fiinþa noastrã Dumnezeului cerului sau pentru a ispãºi în acest fel pãcatele noastre; pentru cã acela care mãrturiseºte ºi pãrãseºte pãcatul sãu capãtã îndurare.
Apostolul spune: "Mãrturisiþi-vã unii altora pãcatele ºi rugaþi-vã unii pentru alþii, ca sã fiþi vindecaþi". (Iacob 5,16). Mãrturisiþi-vã pãcatele lui Dumnezeu, singurul care le poate ierta, ºi mãrturisiþi-vã greºelile unii altora! Dacã ai jignit, ai fãcut vreun rãu prietenului sau aproapelui tãu, trebuie sã-þi recunoºti greºeala, iar datoria lui este sã te ierte. Apoi trebuie sã ceri iertare de la Dumnezeu, pentru cã fratele pe care l-ai rãnit este proprietatea lui Dumnezeu ºi, rãnindu-l, ai pãcãtuit împotriva Creatorului ºi Rãscumpãrãtorului sãu. Cazul este adus apoi în faþa singurului ºi adevãratului Mijlocitor, marele nostru Preot, care "în toate lucrurile a fost ispitit ca ºi noi, dar fãrã pãcat", care are "milã de slãbiciunile noastre" ºi care poate sã ne curãþeascã de orice întinãciune (Evrei 4,15).
Aceia care nu ºi-au umilit inimile înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-ºi vinovãþia, nu au îndeplinit
{SC 38}
încã prima condiþie spre a fi primiþi de El. Dacã n-am experimentat lucrul acesta, n-am trãit acea pocãinþã de care nimãnui nu-i va pãrea rãu vreodatã ºi dacã nu ne-am mãrturisit pãcatele cu o realã umilinþã ºi zdrobire de suflet, scârbiþi de nelegiuirea noastrã, atunci nu am cãutat cu adevãrat iertarea pãcatelor; ºi dacã niciodatã n-am cãutat-o, atunci niciodatã nu vom gãsi pacea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care noi nu dobândim iertarea pãcatelor din trecut este acela cã nu suntem dispuºi sã ne umilim inimile ºi sã ne supunem condiþiilor arãtate în Cuvântul adevãrului. Cu privire la aceastã problemã ne sunt date instrucþiuni clare. Mãrturisirea pãcatelor, publicã sau particularã, ar trebui sã fie o exprimare liberã ºi din toatã inima. Ea nu trebuie sã fie impusã pãcãtosului. Ea nu trebuie fãcutã într-un mod uºuratic ºi nepãsãtor ºi nici nu trebuie sã fie obþinutã cu sila de la aceia care n-au ajuns sã-ºi dea seama de caracterul josnic al pãcatului. Mãrturisirea care, însã, este o revãrsare a adâncului fiinþei noastre gãseºte calea spre Dumnezeu, spre mila Sa nemãsuratã. Psalmistul spune: "Domnul este aproape de cei cu inima înfrântã, ºi mântuieºte pe cel cu duhul zdrobit" (Psalmul 34,18).
Adevãrata mãrturisire are totdeauna un caracter deosebit ºi recunoaºte pãcatul pe nume. Pãcatele pot fi de o aºa naturã încât trebuiesc mãrturisite numai lui Dumnezeu; pot fi din cele ce trebuie sã fie mãrturisite celor cãrora le-am adus vãtãmare, sau pot avea un caracter public ºi deci va trebui sã fie mãrturisite public. Dar oricum ar fi mãrturisirea, ea trebuie sã fie categoricã, bine definitã ºi la subiect, recunoscând pe nume pãcatele de care cel greºit s-a fãcut vinovat.
În zilele lui Samuel, izraeliþii s-au abãtut de la Dumnezeu. Ei au ajuns sã sufere consecinþele
{SC 39}
pãcatului lor; pentru cã au pierdut credinþa în Dumnezeu, ºi-au pierdut încrederea în puterea ºi înþelepciunea Lui de a conduce naþiunea lor, au pierdut încrederea în mãiestria Lui de a apãra ºi duce la bun sfârºit cauza Sa. Ei au întors spatele Marelui Cârmuitor al universului ºi au dorit sã fie conduºi la fel cum erau conduse naþiunile din jurul lor. Înainte ca sã gãseascã pace, ei au fãcut aceastã mãrturisire clarã: "...la toate pãcatele noastre am mai adãugat ºi pe acela de a cere un împãrat pentru noi"
(1 Samuel 12,19). Acesta era pãcatul de care se fãceau vinovaþi, ºi acest pãcat trebuia mãrturisit. Pãcatul nerecunoºtinþei apãsa asupra sufletelor lor ºi îi despãrþea de Dumnezeu.
Mãrturisirea pãcatelor nu va fi primitã de Dumnezeu dacã nu este însoþitã de o pocãinþã sincerã ºi de reformã. Trebuie sã se vadã o schimbare hotãrâtã în viaþã; orice lucru care constituie o ofensã la adresa lui Dumnezeu trebuie dat la o parte. Aceasta va fi urmarea unei adevãrate cãinþe, a unei adevãrate pãreri de rãu pentru pãcat. Lucrarea pe care o avem de fãcut este foarte clar aºezatã înaintea noastrã: "Spãlaþi-vã deci ºi curãþiþi-vã! Luaþi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aþi fãcut! Încetaþi sã mai faceþi rãul! învãþaþi-vã sã faceþi binele, cãutaþi dreptatea, ocrotiþi pe cel asuprit; faceþi dreptate orfanului, apãraþi pe vãduvã" (Isaia 1,16.17). "Dacã dã înapoi zãlogul, întoarce ce a rãpit, urmeazã învãþãturile care dau viaþa ºi nu sãvârºeºte nici o nelegiuire, va trãi negreºit ºi nu va muri" (Ezechiel 33,15). Apostolul Pavel, vorbind despre lucrarea pocãinþei, spune: "Cãci uite, tocmai întristarea aceasta a voastrã dupã voia lui Dumnezeu, ce frãmântare a trezit în voi! ªi ce cuvinte de dezvinovãþire! Ce mânie! Ce fricã! Ce dorinþã aprinsã! Ce râvnã! Ce pedeapsã! în toate voi aþi arãtat cã sunteþi curaþi în privinþa aceasta" (2 Corinteni 7,11).
{SC 40}
Când pãcatul a distrus în om simþul moral, cel greºit nu va mai vedea defectele caracterului sãu ºi nici nu-ºi va mai da seama de grozãvia pãcatului pe care l-a comis. Dacã pãcãtosul nu se supune puterii convingãtoare a Duhului Sfânt, el rãmâne aproape orb faþã de pãcatul sãu. Atunci mãrturisirea sa nu este sincerã ºi nici serioasã. Pentru fiecare pãcat recunoscut el prezintã o scuzã, declarând cã dacã n-ar fi fost anumite împrejurãri, el n-ar fi fãcut aceasta sau aceea pentru care este mustrat.
Dupã ce Adam ºi Eva au mâncat din pomul oprit, au fost cuprinºi de un simþãmânt de ruºine ºi teamã. La început, singurul lor gând a fost cum sã se scuze pentru pãcat ºi cum sã scape de teribila condamnare la moarte. Când Domnul i-a întrebat cu privire la pãcatul lor, Adam a rãspuns aruncând vina în parte asupra lui Dumnezeu ºi în parte asupra tovarãºei lui: "Femeia pe care mi-ai dat-o ca sã fie lângã mine, ea mi-a dat din pom ºi am mâncat". Femeia, la rândul ei, a aruncat vina asupra ºarpelui zicând: "ªarpele m-a amãgit, ºi am mâncat din pom" (Geneza 3,12.13). De ce ai fãcut ºarpele? De ce i-ai îngãduit sã vinã în grãdina Edenului? Acestea au fost întrebãrile cuprinse în scuza ei pentru pãcatul sãvârºit, aruncând astfel asupra lui Dumnezeu responsabilitatea cãderii lor în pãcat. Spiritul îndreptãþirii de sine îºi are originea în tatãl minciunii ºi a fost dat pe faþã de toþi fiii ºi fiicele lui Adam. Mãrturisirile de acest fel nu sunt inspirate de Duhul Sfânt ºi nu vor fi primite de Dumnezeu. Adevãrata pocãinþã va conduce pe pãcãtos sã-ºi vadã vinovãþia ºi s-o recunoascã fãrã viclenie sau ipocrizie. Asemenea sãrmanului vameº, neîndrãznind sã-ºi ridice ochii spre cer, el va striga: "Doamne, fii
{SC 41}
milostiv mie, pãcãtosul". Iar aceia care îºi recunosc vinovãþia vor fi iertaþi ºi îndreptãþiþi, pentru cã Domnul Hristos va pleda cu sângele Sãu în favoarea celui cu adevãrat pocãit.
Exemplele de adevãratã pocãinþã ºi umilinþã pe care le gãsim în Cuvântul lui Dumnezeu dau pe faþã un spirit de realã mãrturisire în care nu existã nici o scuzã pentru pãcat ºi nici o încercare de îndreptãþire de sine. Apostolul Pavel n-a încercat sã ascundã nimic; el înfãþiºeazã pãcatul sãu în cele mai negre culori, fãrã a încerca sã-ºi uºureze vina. El spune: "Am aruncat în temniþã pe mulþi sfinþi, cãci am primit puterea aceasta de la preoþii cei mai de seamã; ºi, când erau osândiþi la moarte, îmi dãdeam ºi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile ºi îmi dãdeam toate silinþele ca sã-i fac sã huleascã. În pornirea mea nebunã împotriva lor, îi prigoneam pânã în cetãþile strãine" (Fapte 26,10.11). El n-a ezitat sã declare: "Hristos Isus a venit în lume ca sã mântuiascã pe cei pãcãtoºi, dintre care cel dintâi sunt eu" (1 Timotei 1,15).
Inima smeritã ºi zdrobitã, supusã printr-o pocãinþã adevãratã, va aprecia iubirea lui Dumnezeu ºi valoarea jertfei de pe Golgota. Dupã cum un fiu se mãrturiseºte unui tatã iubitor, tot aºa ºi cel ce se cãieºte cu adevãrat va aduce toate pãcatele sale înaintea lui Dumnezeu. Este scris: "Dacã ne mãrturisim pãcatele, El este credincios ºi drept, ca sã ne ierte pãcatele ºi sã ne curãþeascã de orice nelegiuire" (1 Ioan 1,9).
{SC 43}
Cap. 5 - Consacrarea
Fãgãduinþa lui Dumnezeu ne spune cã "Mã veþi cãuta, ºi Mã veþi gãsi, dacã Mã veþi cãuta cu toatã inima" (Ieremia 29,13).
Întreaga noastrã inimã trebuie sã se supunã lui Dumnezeu; dacã nu, nici o schimbare nu se va produce în noi prin care sã fim fãcuþi iarãºi asemenea Lui. Din fire noi suntem înstrãinaþi de Dumnezeu. Duhul Sfânt descrie starea aceasta a noastrã în urmãtoarele cuvinte: "morþi în greºelile ºi în pãcatele noastre". "Tot capul este bolnav ºi toatã inima suferã de moarte. Din tãlpi pânã-n creºtet, nimic nu-i sãnãtos; ci numai rãni, vânãtãi ºi carne vie, nestoarse, nelegate ºi nealinate cu untdelemn." Noi suntem þinuþi cu putere în cursa lui Satana, "de care au fost prinºi ca sã-i facã voia" (Efeseni 2,1; Isaia 1,5,6; 2 Timotei 2,26). Dumnezeu doreºte sã ne vindece ºi sã ne elibereze. Dar pentru cã aceasta cere o transformare completã, o reînnoire a întregii noastre naturi, trebuie sã ne supunem pe deplin lui Dumnezeu.
Lupta împotriva eului personal este cea mai mare ºi cea mai grea din câte s-au vãzut vreodatã. Supunerea eului ºi renunþarea noastrã totalã pentru Dumnezeu cer strãdanii; dar înainte de a fi schimbaþi, înnoiþi în sfinþenie, noi trebuie sã ne supunem lui Dumnezeu.
Conducerea lui Dumnezeu nu se bazeazã pe o supunere oarbã, pe un control lipsit de raþiune, aºa cum ar vrea Satana sã se înþeleagã. Ci ea apeleazã la raþiune ºi conºtiinþã. "Veniþi totuºi sã ne judecãm", sunã invitaþia Creatorului adresatã fiinþelor create de El (Isaia 1,18). Dumnezeu nu forþeazã voinþa creaturilor Sale. El nu poate primi o închinare care nu este adusã de bunã voie ºi în mod inteligent. O supunere forþatã va fi o piedicã în calea unei adevãrate dezvoltãri a minþii
{SC 44}
ºi a caracterului, ceea ce ar face din om un simplu automat. Nu acesta este scopul Creatorului cu noi. El doreºte ca omul, coroana puterii Sale creatoare, sã atingã cele mai înalte culmi posibile ale dezvoltãrii. El aºeazã înaintea noastrã binecuvântãrile cele mai înalte la care doreºte sã ajungem prin harul Sãu. El ne invitã sã ne predãm cu totul Lui, pentru ca sã poatã lucra în noi, dupã toatã voinþa Sa. Rãmâne ca noi sã alegem dacã dorim sã fim liberi de robia pãcatului ºi sã ne bucurãm de glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu.
Predându-ne pe noi înºine lui Dumnezeu, trebuie neapãrat sã lepãdãm tot ceea ce ne-ar despãrþi de El. Mântuitorul spune: "Tot aºa, oricine dintre voi care nu se leapãdã de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu" (Luca 14,33). Trebuie sã depãrtãm de la noi tot ceea ce ne-ar despãrþi inima de Dumnezeu. Mamona este încã Idolul multora. Iubirea de bani, dorinþa de îmbogãþire constituie lanþul de aur care-i leagã de Satana. Renumele ºi onorurile lumeºti sunt idolii la care se închinã alþii. O viaþã egoistã ºi comodã ºi fuga de rãspundere sunt idolii altora. Dar aceste lanþuri ale robiei trebuiesc rupte. Noi nu putem fi jumãtate ai lui Dumnezeu ºi jumãtate ai lumii. Nu putem fi copii ai lui Dumnezeu, dacã nu suntem cu totul ai Lui.
Sunt unii care mãrturisesc cã slujesc lui Dumnezeu, în timp ce se bazeazã numai pe eforturile lor de ascultare a legii lui Dumnezeu de a-ºi forma un caracter drept ºi a-ºi obþine astfel mântuirea. Inimile lor nu sunt miºcate de vreun simþãmânt profund de iubire faþã de Domnul Hristos, ci el cautã sã-ºi îndeplineascã îndatoririle vieþii de creºtin ca fiind cerute de Dumnezeu pentru obþinerea vieþii veºnice. O astfel de religie nu valoreazã nimic. Când Domnul Hristos locuieºte în inimã, întreaga fiinþã
{SC 45}
va fi atunci plinã de iubirea Sa, de bucuria comuniunii cu El, astfel încât se va alipi cu totul de El; privindu-L, eul va fi uitat. Atunci iubirea faþã de Domnul Hristos va fi izvorul acþiunilor noastre. Aceia care au ajuns sã simtã iubirea constrângãtoare a lui Dumnezeu nu se vor întreba cât sau ce anume trebuie sã dea pentru a împlini cerinþele lui Dumnezeu; ei nu vor avea în vedere un standard scãzut de vieþuire, ci vor tinde cãtre o desãvârºitã conformare faþã de voinþa Rãscumpãrãtorului lor. Cu o dorinþã puternicã, ei jertfesc totul ºi dau pe faþã un interes pe mãsura valorii þintei pe care o urmãresc. O simplã mãrturisire a credinþei noastre în Hristos, fãrã a avea o profundã iubire pentru El, nu este decât vorbãrie, un formalism rece ºi o goanã dupã vânt.
Crezi tu oare cã este un sacrificiu prea mare acela de a jertfi totul pentru Hristos? întreabã-te: "Ce a dat Domnul Hristos pentru mine?" Fiul lui Dumnezeu a dat totul: viaþa, dragostea ºi suferinþele Sale: toate le-a dat pentru mântuirea noastrã. Cum am putea noi atunci: obiecte nevrednice ale unei iubiri aºa de mari: sã reþinem inimile noastre spre a nu fi predate Lui? în fiecare clipã a vieþii, noi am fost pãrtaºi ai binecuvântãrilor harului Sãu ºi pentru acest motiv nu ne putem da pe deplin seama de ignoranþa ºi mizeria din care ne-a scos. Am putea privi la Cel pe care pãcatele noastre L-au rãstignit ºi totuºi prin acþiunile vieþii noastre sã dispreþuim dragostea ºi sacrificiul Sãu? Având în vedere umilinþa nespus de mare a Domnului slavei, sã murmurãm oare pentru faptul cã putem intra în viaþã numai prin luptã ºi lepãdare de sine?
Întrebarea multor inimi pline de mândrie este: "De ce este oare nevoie sã vin la pocãinþã, sã mã umilesc, înainte de a avea asigurarea primirii mele de cãtre Dumnezeu?" Ca rãspuns la aceastã întrebare, vã trimit la Hristos. El a fost fãrã pãcat ºi, mai mult decât atât, a fost Prinþul cerului;
{SC 46}
pentru mântuirea omului, însã, El S-a fãcut pãcat pentru neamul omenesc. El "a fost pus în numãrul celor fãrãdelege, pentru cã a purtat pãcatele multora ºi S-a rugat pentru cei vinovaþi" (Isaia 53,12).
Dar ce putem da noi, când El a dat totul? O inimã mânjitã de pãcat, pentru ca Hristos s-o spele, s-o curãþeascã cu propriul Sãu sânge ºi s-o mântuiascã prin dragostea Sa nemãsuratã! Totuºi oamenii gândesc cã este greu sã dai totul. Mi-e ruºine sã aud vorbindu-se astfel ºi mi-e ruºine sã scriu despre acest lucru.
Dumnezeu nu ne cere sã renunþãm la ceea ce ar fi spre binele nostru sã pãstrãm. În tot ceea ce face, El are în vedere binele copiilor Sãi. O, dacã toþi cei care n-au ales încã pe Hristos ar putea înþelege cã El are ceva mai bun sã le ofere decât cele dupã care aleargã ei înºiºi! Când cel pãcãtos cugetã ºi acþioneazã contrar voinþei lui Dumnezeu, el aduce prin aceasta cea mai mare vãtãmare ºi nedreptate propriului sãu suflet. Adevãrata bucurie nu poate fi gãsitã pe calea pe care ne-a oprit sã mergem Acela care cunoaºte ºi plãnuieºte, mai bine decât oricine, ce este spre binele ºi fericirea creaturilor Sale. Calea nelegiuirii este calea mizeriei ºi nimicirii.
Este o greºealã a nutri gândul cã Dumnezeu îºi gãseºte plãcerea în a vedea pe copiii Sãi suferind. Cerul întreg este interesat în fericirea omului. Pãrintele nostru ceresc nu închide cãile bucuriei nici uneia din creaturile Sale. Poruncile divine ne cer sã ne oprim de la acele fapte care ar aduce suferinþe ºi dezamãgiri ºi care ar închide pentru noi calea fericirii cereºti, Mântuitorul lumii primeºte pe oameni aºa cum sunt, cu toate nevoile, imperfecþiunile ºi slãbiciunile lor; ºi nu numai cã El îi va curãþi de pãcat, oferindu-le mântuirea prin sângele Sãu, dar
{SC 47}
va satisface dorinþa inimii tuturor acelora care primesc sã ia jugul Sãu ºi sã poarte povara Sa. Este scopul Sãu acela de a da pace ºi odihnã tuturor acelora care vin la El pentru pâinea vieþii. El cere din partea noastrã sã îndeplinim numai acele îndatoriri care ne vor conduce paºii pe înãlþimile binecuvântãrii la care cei neascultãtori de voinþa Lui nu pot ajunge niciodatã. Adevãrata bucurie a vieþii celui credincios este aceea de a avea în inimã pe Hristos, nãdejdea slavei.
Mulþi îºi pun întrebarea: "Cum sã mã predau pe mine însumi lui Dumnezeu?" Doreºti sã te predai lui Dumnezeu, dar eºti slab, nu ai destulã putere moralã, eºti rob al îndoielilor ºi stãpânit de obiceiurile vieþii tale pãcãtoase. Fãgãduinþele ºi hotãrârile tale sunt asemenea unor funii de nisip. Singur nu-þi poþi controla ºi stãpâni gândurile, impulsurile ºi simþãmintele. Amintirea fãgãduielilor nerespectate ºi a angajamentelor neîmplinite slãbeºte încrederea în propria ta sinceritate ºi te face sã crezi cã Dumnezeu nu te poate primi; dar nu trebuie sã deznãdãjduieºti. Ce trebuie sã înþelegi este adevãrata putere a voinþei. Aceasta este puterea care guverneazã natura omului, puterea ce ia hotãrâri sau care face alegerea. Totul depinde de dreapta lucrare a voinþei. Dumnezeu a dat oamenilor puterea alegerii; datoria lor este aceea de a o exercita. Nu stã în puterea noastrã sã ne schimbãm inima ºi nici sã predãm lui Dumnezeu simþãmintele; dar putem alege sã-l slujim. Putem sã-I dãm voinþa; atunci El va lucra în noi ºi voinþa ºi înfãptuirea, dupã buna Sa gãsire cu cale. În acest fel, întreaga noastrã fiinþã va fi adusã sub controlul Duhului lui Hristos; simþãmintele noastre vor fi atunci îndreptate numai spre El, iar gândurile vor fi în armonie cu El.
Dorinþele de bine ºi de sfinþire sunt foarte bune.
{SC 48}
Dar dacã ne limitãm numai la dorinþe, ele nu ne vor folosi la nimic. Mulþi se vor pierde, deºi au sperat ºi au dorit sã fie creºtini. Ei nu ajung sã-ºi supunã voinþa lui Dumnezeu. Ei nu aleg chiar acum sã fie adevãraþi creºtini.
Prin dreapta folosire a voinþei se poate produce o schimbare totalã în viaþa omului. Dacã-þi supui voinþa lui Hristos, atunci te aliezi cu acea Putere care este mai presus de toate domniile ºi stãpânirile. Atunci vei primi putere de sus ca sã rãmâi statornic ºi astfel, printr-o continuã predare de sine lui Dumnezeu, vei fi fãcut în stare sã trãieºti viaþa nouã, viaþa de credinþã.
{SC 49}
Cap. 6 - Credinþa ºi acceptarea
Pe mãsurã ce conºtiinþa þi-a fost învioratã prin lucrarea Duhului Sfânt, începi sã înþelegi ceva din rãutatea, puterea, vinovãþia ºi mizeria pãcatului; aceasta te determinã sã priveºti la el cu scârbã. Simþi atunci cã pãcatul este acela care te-a despãrþit de Dumnezeu ºi cã eºti rob al puterii rãului. Cu cât te zbaþi mai mult ca sã scapi, cu atât mai mult îþi dai seama de neputinþa ta. Aceasta înseamnã cã motivele faptelor tale sunt necurate, inima este rea. Înþelegi cã viaþa þi-a fost plinã de egoism ºi pãcat. Doreºti însã din toatã inima sã fii iertat, sã fii curãþit, eliberat. Armonia cu Dumnezeu, asemãnarea cu El: ce pot face oare pentru a le obþine?
Ceea ce îþi trebuie însã este pacea: iertarea, pacea ºi iubirea cerului în suflet. Banii nu o pot cumpãra, mintea nu o poate procura, iar înþelepciunea nu poate ajunge pânã la ea; prin propriile tale eforturi nu vei putea niciodatã nãdãjdui

Tweet

Publicat de: Dinu George la data de: 07-03-2010, 1:00 pm
Cuvinte cheie: natura | revelatia | marturisesc | dragostea | Dumnezeu

---

Expeditor: (nume prenume) *	Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *	Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal
* * campuri mandatorii