Păşind împreună cu gândurile mele peste covorul aşezat cu atâta generozitate de toamna târzie, oferindu-mi o intrare maiestuoasă în universul veşnic necunoscut al revelaţiilor tânguite de micimea existenţei, mi s-a înfăţişat, deodată, în sfârşit, un prim adevar de a cărui certitudine sunt convins şi din care nu trebuie decât să învăţ: natura este uimitoare având în vedere cu câtă umilinţă se scutură de fiecare dată, an de an, de frunzele vii, crude, roditoare, înţelepte, aşternându-se fără tăgadă la picioarele noastre, ale fiecăruia dintre muritori, pentru a fi călcată, strivită, fără a urmări ca, prin aceasta, să câştige măcar un semn minuscul de admiraţie pentru gestul veşnic sinucigaş...
De asmenea, natura este uimitoare văzând cu câtă umilinţă şi sinceritate îşi încredinţează sufletul şi rănile sale, materializate prin lacrimile de ploaie, unor necunoscuţi, banale existenţe, fără ca în schimb să aibă pretenţia de a primi în schimb un mic semn de compasiune...
De asemenea, natura este umitoare văzând cu câtă înţelepciune ştie să acopere toate aceste urme sfidătoare pe care fiinţele pamânteşti nu ezită să i le arate an de an, îngheţând, atunci când este nevoie şi acoperind cu albul înţelept urmele paşilor rispitori, pierduţi iremdiabil prin tributul material pe care tot natura înţelege a ni-l oferi periodic...

Tweet

Publicat de: PENEA VICTOR la data de: 04-11-2009, 4:49 am
Cuvinte cheie: umilinta | natura | eu | frunze | ganduri

---

Expeditor: (nume prenume) *	Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *	Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal
* * campuri mandatorii