Amintire

Oare ar mai exista ochii tăi dacă nu i-aş aminti,
În viscolul unor cuvinte pierdute de Vreme,
Care se vor topi încetul cu încetul,
În Soarele unui Destin mai vechi decât Vremea?
Întrega lume este o mare Amintire,
A fiecăruia dintre noi.
Nimeni şi nimic nu s-a mai Întâmplat în afară de Dumnezeu,
Fiindcă dacă s-ar fi Întâmplat orice altceva în afară de Dumnezeu,
Atunci ar fi însemnat că şi Dumnezeu este Creat,
Având o Întâmplare precedentă,care şi-ar fi arătat,
Ninsoarea propriilor sale Cuvinte,
Născând Zăpada Cuvintelor Limbajului Universal de dinainte de a fi fost Dumnezeu.
De aceea Dumnezeu este Unica Întâmplare Întâmplătoare,
Dar nu Dumnezeul nostru al Omului,
Ci Dumnezeul Totului,
Care a determinat întreaga infinitate de Cuvinte,
Unde fiecare Cuvânt e un Dumnezeu pentru lumile Lui,
Cum pentru lumea noastră este Cuvântul Iubire,
Din trupul căruia,
Face parte sufletul fiecărui om,
Care se reflectă în Oglinda Cunoaşterii,
Ce este Existenţa,în care se reflectă Creaţia,
La fel ca şi Iubirea,
Şi astfel noi cunoaştem o Lume creată!
Dar Iubirea simte toată infinitatea de Cuvinte a Limbajului Pur Universal,
Personalizându-le pe fiecare în parte,
Astfel Iubirea determină Persoana Sa proprie,
Cu infinitatea S-a de Personalizări.
Existenţa este Oglinda Cunoaşterii,
Iar alături de Nonexistanţă,
Sunt doar două Personalizări,
Din infinitatea de alte Personalizări,
Care ne sunt date să le simţim,
Fiindcă niciodată nu vom putea şti,
Dincolo de a fi şi a nu fi.
Lumea există,
Atunci înseamnă că Existenţa este o Amintire?
Sau doar noi percepem astfel Existenţa?
Mai înainte de toate Existenţa este Oglinda Cunoaşterii,
În care ne reflectăm chipul gândurilor noastre,
Iar Oglinda poate deveni Amintire pentru noi?
Nişte suflete ce se vor frumoase,
Şi astfel se aranjează în Oglinda Cunoaşterii spre a place,
Lui Dumnezeu,cunoscând această lume cu suferinţă.
Amintirea dureroasă a lumii,
Se aşterne în părul nins cu Moarte al fiecăruia dintre noi,
Spre a înţelege Viaţa,
Ce este Amintirea,
Unui suflet,care e Iubire,
Din momentul când se priveşte în Oglinda Cunoaşterii.
Amintirea este pentru fiecare dintre noi esenţa Cunoaşterii.
De ce Amintirea?
Fiindcă niciodată nu vom şti cât de mic sau de mare,
Este Prezentul,precum nu ştim Viitorul,
Decât Trecutul,decât momentul când Iubirea din noi,
Se priveşte în Oglinda Cunoaşterii.
Acel moment este un Trecut Continuu,fiindcă dacă ar fi prezent,
Nu l-am mai putea cunoaşte,
Întrucât nu am şti niciodată,
Ce am cunoscut,
Din a cunoaşte!
Fără Trecut nu avem Prezent.
Însă fără Prezent avem Trecut,
Fiindcă Prezentul nu există,
Prezentul este Iluzia Vieţii,
Care ne rupe de propriul Trecut,
Făcându-ne să uităm de Oglinda în care ne privim,
Şi care este Viitorul,
Ce va fi ştiut,simţit şi suferit,
Mereu la Trecut,la Trecut,în braţele sale,
Înverzite de muşchiul umed al vieţii,
Ce creşte nepăsător sub ploile atâtor şi atâtor Iluzii ale Vieţii,
De aceea pentru a şti trebuie să ne Amintim mereu de noi înşine,
Într-o lume care este o mare Amintire a unui amurg însângerat,
De atâtea Destine care îşi aşteaptă cuminţi,Moartea,
Sperând în Viaţa de Apoi!
Ce este Amintirea?
Amintirea este Timpul Cunoaşterii,
Iar Cunoaşterea este Timpul Amintirii.
De ce mai avem nevoie de acest Timp decalat la Trecut?
Doar fiindcă Trecutul este Timpul Amintirii,deci Cunoaştere?
Cunoaşterea nu şi-ar putea reflecta întregul său spectru,
Fără Aminitire,deci fără Trecutul Memorat?
Lumea noastră în sine este un Trecut Memorat.
Ceea ce înseamnă că întregul Viitor se ascunde,
În Memoria Trecutului,
Pentru a înţelege că trăim Iluzia Vieţii a Prezentului.
De ce mă întreabă ploaia cernută din norii cuvintelor tale,
Doar pentru a şti că e spălată Existenţa cu Apa Vieţii?
Altfel ar fi ploaia gândurilor şi pe urmă norii,
Întâmplării de a ne şti,
Plecaţi pe drumul unei Lumi,
Plin de capcane,puse de către Destinul lacom,
De atât de multe suflete,de multe iubiri,
Încât abia le poate duce,
Fără să înţeleagă că nu are ce face cu ele,
Pe drumul prăfuit cu deşertăciune,
Unde fiecare suflet se va murdări,
Cu ţărâna Păcatului Originar,
Pe care şi-o va aminti mereu,
Ca fiind o Întâmplare Neîntâmplătoare,
Primită de la Dumnezeu,
Spre a se împlini lăcomia Destinului.
Oare cum ar arăta Lumea fără Amintire?
Dar cum ar arăta Amintirea fără Lume?
Dar Viitorul fără Trecut?
Sau cuvintele fără a mai fi memorate?
Ar mai fi pentru a fi fost?
Cu siguranţă nu ar mai fi fost pentru a fi.
Şi atunci,înţelegem că ochii trişti ai acesti Lumi,
Au mai fost undeva cândva pentru a putea fi,
Într-un Gând al Dumnezeului nostru,
Despre Apa Vieţii,
Ce năştea norii simţirii,
Pe care noi îi percepem ca fiind,
Cei ce nasc Apa Vieţii.
Acel Dumnezeu al nostru cu nume de Iubire,
Mă întreb mereu,cum a putut să ne lase,
În braţele acestei Lumi atât de dureroase,
Unde oceanele Apei Vieţii se sparg de stâncile Destinului,
În vâltoarea sentimentală a fiecărui suflet în parte,
Ce asemeni Lui Dumnezeu,
Devine un centru al întregii Lumi,
Tocmai ca Dumnezeu să poată exista în fiecare dintre noi.
Atunci de ce a vrut să existăm astfel odată ce Dumnezeu este Iubire?
Nu putea să-şi privească minunatul spectru în Oglinda Cunoaşterii,
Fără de Creaţie?
Fără de suferinţă?
Doar ştia că această Creaţie la fel ca şi Iubirea ce-I trupul Dumnezeului nostru,
Se priveşte în aceeaşi Oglindă a Cunoaşterii!
De ce te-ai spălat Doamne în aceeaşi Oglindă a Cunoaşterii alături de Creaţie?De ce Doamne?
Doar pentru ca noi să putem Memora un Timp atât de ros de Apa Vieţii,
Încât totul devine o luptă cu Timpul din noi,
Care ne minte că este Prezent,
În schimb e un Trecut Rememorat de Tine Doamne,
De dinainte de a fi gândurile noastre,
În Moartea care ne aşteaptă,
Într-un Viitor mai Trecut decât orice Vreme,
Într-o Vreme mai Trecută decât orice Viitor,
Şi toate astea pentru a şti,
Că atunci când iubeşti,
Trebuie să înţelegi că Eternitatea este în fărâma Clipei,
Iar Necuprinsul este Vântul pe care vrei să-l strângi în braţe,
Fiind mai infim decât orice fărâmă din tine,
Şi mai imens decât orice Univers plin de galaxii,
Iar toate acestea se află doar în umbra unui gând,
Ce va trece odată cu frântura de Clipă,
Spre a întregi Iluzia Vieţii,
În care te naşti alături de Speranţa de a trăi,
Ţinută în braţele acestei Lumi pentru tine,
Spre a muri cu aceeaşi Speranţă de a trăi,
Ţinută de tine însuţi de această dată.
Aceasta este unica diferenţă dintre naştere şi moarte.
Viitorul este trecutul Lumii ce poartă mască de Destin.
De aceea undeva cândva în tot ce va fi a mai fost,
Sfidând Iluziile Vieţii,
Prin care întreaga Lume există,
Întrucât dacă nu am cunoaşte simţirea şi ceea ce ştim că ştim sau nu ştim,
Nu ar fi nici această Lume.
Înveşmântată mereu în valurile Iluziilor Vieţii,
Ale acestor vise comune,
De aceea întreaga Lume este un vis comun al nostru,
Care se destramă odată cu venirea zorilor Morţii,
Pe genele unor gânduri ce credeau cândva în Iubire.
Viitorul va fi aceeaşi Iluzie a Vieţii care a fost undeva în Trecutul îndepărtat de noi,
Fiindcă Totul trece spre a reveni,
Precum revine pentru a trece,
Spălându-şi tălpile în apa cristalină a Vieţii,
Unde se adapă Visele reginei cu nume de Existenţă,
După ce au hoinărit întreaga zi a Creaţiei,
Prin labirinturile încâlcite de Minotaurul,
Unui Destin cu nume de Deşertăciune,
Iar acum privesc obosite la stolurile gândurilor ce nu mai vor să le creadă,
Ştiind că viaţa lor e numai o noapte,
Iar atunci când vin Zorii,
Călărind caii noilor Clipe,
Totul se năruie,
Iar umbrele ce au iubit,dorit,sperat,suferit,
Dispar ca şi într-un joc de lumini,
Unde frumuseţea se pierde în eterul unor Amintiri,
Dintr-un suflet de îndrăgostită,
Care se pierde aievea crezându-se eternă,
În aceeaşi Clipă de unde nu va mai dori să iasă vreodată.
Şi ce anume este nou în Viitor decât Trecutul?
Ce anume este Trecut în Prezent decât Viitorul?
Dar ce anume este Prezent în Prezent,
Decât Iluzia Vieţii?

Publicat de: Cerin Sorin la data de: 03-10-2008, 11:41 pm
Cuvinte cheie: Amintire | Absurd