ai câte unui suflet

albă ninsoare din lan de trestii
din câmp de sfecle ce-or să răsară
să punem în coş, mamă,
vom presăra pe drumuri
lacrimile se vor preschimba
în florile pădurii la început de aprilie
vom culege apoi
oamenilor şi umbrelor
vom dărui de aici din somn
e frig, prea frig
între mâinile noastre şi mâinile lor
între sufletele noastre şi lutul ce cântă
într-un fel straniu
vrând să ne spună
ajunge atâta nepăsare
atâta nedreptate hâdă

trec maşini
dinspre ce va fi, dinspre
ce va fi fost
oraşul trece şi noi
cu rost, fără rost
cu braţele pline sau sărace
precum un arbore
de la care aşteaptă cineva înflorirea
e acolo şi cuprinde tot în ochiu-i
bolnav de imagini
ori ochii noştri ai tuturor au ochi, inimi
au mâini şi picioare
şi trec printre alte globuri
în stare să meargă
să-şi lase bătaia inimii
în ritmul funigeilor sau al stropilor ploii?
cum trage poezia de mâinile noastre
să scriem aşa
cum am cânta la un pian cu miliarde de mâini
şi nu s-ar vedea niciodată
numai muzica ar trece luminii
şi nu s-ar simţi nimeni fericit
sau trist
doar un strop mai mult
visător

singurătate,
dacă ai obosit, eşti liberă,
am să râd – ce să-i ceri clovnului?
scena se poate goli de tot
merge de la un capăt la altul
monologând: cartea asta
trebuie s-o citeşti în timp ce se scrie
cu sufletul tău
cu inima
cu mintea
cu braţele prea goale uneori
de bucurii, de greu
sau doar de singurătate
cu paşii ştiutorii
unde poate fi atins pământul
ca să nu-i striveşti inima
am să stau
aici, în centru, sunt egal implicat
sau depărtat de singurătăţi şi bucurii
bucuria e ca o pâine
trăieşte mult în tine după ce-ai uitat
şi suferinţa
nu, am să umblu aşa cu ea în mână
să se scrie, se scrie şi când nu mai ştiu
nu deschideţi uşile acolo, spre larva oraşului,
teatrul acesta, circul acesta e o linişte

am atins un piept de aer
şi a sunat a gol
un tei îmi spusese că e om
fă-mi loc, am spus
sta acolo ca un suflet de mort
peste care nu poţi să treci
l-am atins iar şi mâna
s-a adâncit în torace
nu avea înăuntru decât un pui de tei
şi cealaltă umbră, şi cealaltă
mi-am atins pieptul şi a sunat a gol
ele, toate umbrele, au strigat
fă-ne loc să trecem

ieşim uneori din tăceri
şi ne credem ai câte unui suflet
e cineva, nu e, nu ştiu
şi nici altul nu va şti poate nicicând
ne credem ai câte unui suflet
şi zâmbim, ne foim de acolo-acolo
ne certăm ca şi cum i-am fi strivit
vârful piciorului
ori ceaiul am fi vărsat pe hainele-i de vizită
ieşim uneori din singurătăţi grele
şi ne credem alături de un suflet
singurul suflet pe care l-am aşteptat
ieşim din singurătăţi uneori
şi ne vedem în jur jucându-se
copiii prea mari azi, prea departe
cum bate inima, sufletul
cum întinde braţele
ieşim din singurătate
şi ne vedem părinţii tineri
şi părinţii lor
nu e bătrâneţe, moarte,
nu e despărţire

goale, prea multe vorbe goale
rânjete reci
pe lângă care treci
în haina ta sărmană,
în ziua care nu poate spune
unde-ţi mai e locul
în noaptea cu somn fără odihnă
în care îţi înfloreşti degetele
altcineva taie înfloririle
să nu se facă hrana
din care să alini
foamea cu colţi de fiară
care te fixează pieziş
când stai strâns în tine de frig
sau că nu-ţi mai pasă
scârbă, atât mai simţi
pentru toate şi te prelungeşti pal
în zările prin care nu se vede niciun viitor
doar linia firavă a unei raze
sătulă şi ea de vorbe goale
şi liste pe care suntem mereu mai săraci
bolnavi, singuri

ei îmi bat în fiecare zi la uşă şi spun:
vindem poezii de nomazi
nu cer bani – nomadul sufletul meu
în iau cu ei printre oraşele din ploi
şi metropolele ce se deschid printre pietre
ca nişte candelabre întoarse
scriu aşa pustie până se întoarce
şi nu ştiu unde să întind mâna
şi strigaţi…

mâinile voastre miros a putregai
adânc, în zadar
vă tot daţi cu parfum de carte
vă ascundeţi
după legi care nu văd
cuvintele furate
au să vă curgă prin pori
nu au în ce încolţi
vreţi nemurirea?
curăţaţi putregaiul şi staţi în ploi
un poet, un scriitor, un pictor, un muzician
vă vor vedea poate
lutul curat luminează
a viaţă, a simfonii de muguri
a zboruri
iar dacă nu va fi nimeni,
scrieţi cu inima şi visul vostru curat
înflorirea asta
acolo pe stropii ploii
veţi semăna încă puţin cu scribii
dar vor fi cuvintele voastre
veţi fi veşnic respectaţi pentru cinste

departe, departe… ultimul tren
trecut-a, privesc
veniţi de-o viaţă, tristelor,
să vă număr, dar nu pot
ar alerga flămânzii cu mâinile-ntinse
şi ochii uzi şi vătafii
ar trebui să plătesc 125 la sută
să rămână de un langoş nu prea copt
şi o cafea jumătate amară
jumătate cu frişcă şi rom
lor, nu mie – stomacul meu
roade printre fluturi care dorm în piept
şi amiezile se răspândesc în tot corpul
singurătate caramelizată şi seminţe de vis

mările se adună uneori
şi aleargă
revărsându-se peste oraşe
or vrea să spele prea multa nepăsare
ori numai durerea
o trag după ele împreună cu fiinţele
legile tale, părinte unic,
mamă
separă, amestecă apoi
păstrând totdeauna echilibrul
nu poţi pune la nesfârşit pe talerul vieţii
nu poţi moarte îngrămădi continuu
pe celălalt
ploile se adună toate uneori
şi ne spală drumurile
de prea multe plecări, de prea multe singurătăţi

lumea asta de suflete
ca o dimineaţă cu ciripit de vrăbii
prea gureşe nu e în mine
în lemnul meu sec
o vioară cântă în gând ploile
am avut vreodată un nume
am avut visuri şi casă
părinţi, fraţi şi copii
te-am avut pe tine măcar din zori până-n seară
am scris cândva alb vers
prea alb să-i mai înţeleagă cineva înfloririle
în ţărâna ce se înfăşoară uneori în jurul tâmplei
vrând să ne-nveţe singurătăţi prea singure
dorm şi somnul e un set de cadre
despre care ar trebui să ştiu
dar nu ştiu şi mă port de parcă aş şti
ca să nu ajung la durere
pentru că nu e loc de lacrimi
doar un spaţiu care se-aşterne ca o amiază tăcută
peste toate ieri-le
sunt toate ale sufletului meu, da,
şi sunt un arbore viu
în care înfloresc inimile voastre
şi toate inimile care nu mai sunt
de aceea unele flori
par doar, parfumul însă
dă anotimpurilor cunoscute vouă
şi celor doar mie, de tăcere,
muzica neuitării

de umbră sunt cuvintele
chip şi piept, şi umăr ţie
le-am spus nu accentuaţi tristeţi
cum râzi stau, cum îţi bate inima
cum umărul ridici uşor
vrând să spui: ai vrut să spui ceva?
am vrut să spun? cuvintele
ca nişte ape de fum te află
după ce umblă prin lumi care strigă
suntem tot mai pustii
trec apoi pe la porţile bogaţilor
şi fură speranţe
le împart lângă vreo gară
săracilor fără să-şi uite numele
pe inimile lor de durere
iau trenul şi nu aşteaptă
ora exactă a sosirii
puţin în urmă întotdeauna
îţi dau chip şi piept, şi umăr
fac duzini, lumi de tine
sporind cumva nevoia de mine
care scrie, scrie

uitarea însăşi vine ca o umbră
peste zarva din case, din urbii
o linişte în care ţi se dau concedii
de la dureri şi fericiri mari deopotrivă
primim cum am primi zahăr şi pâine
versurile sunt atunci stranii
ne spun foi de nori imaginari
şi se scriu singure
un tremur cald printre
corcoduşii şi caişii adormiţi încă
pe tâmpla totdeauna spre mări
versurile poeţilor arabi
pe tâmpla spre câmp
vieţile tale, vieţile lor
___ . ___

Publicat de: Mariana Fulger la data de: 27-03-2011, 9:07 pm
Cuvinte cheie: ai câte unui suflet | poezie | marianafulger