Agonia fericirii

„Ştim că vom muri, de fapt este singurul lucru pe care îl ştim , din tot ce ne aşteaptă. Restul sunt presupuneri şi de cele mai multe ori presupuneri greşite.”

Sunt bolnavă.
Aceasta îmi este sentinţa. Plăcuţa care mă condamnă îmi este bine întipărită, pe retină. Nu pot face nimic fără să mă gândesc la acest lucru. Din clipa în care am aflat, gândul acesta mă devorează, la orice ceas din zi şi din noapte.
De aceea m-am hotărât să-mi ţin un jurnal, în care să consemnez tot ce se întâmplă. Nu cred să fie prea important, totuşi ştiu că va avea o valoare nemăsurată pentru acela pe care îl iubesc. Mă întristez atunci când realizez că nu voi mai putea să îi dăruiesc clipe fericite, celui pe care îl doresc cu setea arzătoare a beduinului în căutarea oazei.
Nu vreau să îl părăsesc pe el !
Vreau să îi rămână ca amintire, aceste rânduri.

...............................................................
„ Aş dori să nu suferi după ce voi părăsi această lume, în căutarea uneia mai bune. Vreau să ştii că te iubesc foarte mult, însă nu am vrut să te încurajez să-mi fii alături, fiindcă nu doream să îţi dau speranţe deşarte.
Eşti singurul bărbat pe care l-am iubit cu adevărat pentru că doar alături de tine am trăit iubirea. La un moment dat te-am bănuit că nu ai fi sincer. Nu credeam că mă iubeşti, deşi îmi demonstrai în fiecare clipă că sentimentele pe care le nutreşti pentru mine sunt sincere. Pentru o femeie, dragostea este totul. Este mai puţin o chestiune de simţuri decât îşi închipuie un bărbat. Este cu mult mai mult.
Acum, această bănuială a trecut, dar gândul că nu te pot face să te bucuri de iubirea mea, mă înnebuneşte, iar acela că în curînd se va termina totul, mă doboară. Nu mai pot rezista acestei duble presiuni, pe care nu ţi-o pot împărtăşi.
Iubitule, aminteşte-ţi de tot ceea ce a fost mai frumos între noi, desigur dacă se poate numi frumoasă această agonie în care am trăit de cand te-am cunoscut şi care o să ne si despartă.
Îţi cer iertare pentru tot ce am zis sau am făcut, acum cînd moartea lacomă mă pândeşte pe la toate colţurile, unde îmi fac apariţia. O văd cum este în faţa uşii, nerăbdătoare şi cum încearcă să vină la mine, dar o alung. Trebuie să îmi termin scrisoarea ! E singurul gând care îmi mai dă puterea de a rezista.”
Noaptea trecută am avut un vis ciudat. Eram pe o câmpie imensă şi pustie şi nu se zărea nici o cărare, nicăieri. Rătăceam disperată căutînd un drumeag salvator, dar nu se ivea. Atunci a apărut ea. Întunecată şi învăluită de tânguiri muribunde, stăpâna întunericului se îndrepta spre mine. Nu vorbea, dar eu auzeam totul, înţelegeam. Îmi arăta o mulţime de drumuri ce se deschideau în faţa mea, dar toate dispăreau când încercam să aleg unul şi eu mă regăseam tot în acelaşi punct. Apoi mi-a propus un târg. Îmi arăta cărarea, în schimbul sufletului meu. Nu aveam de ales. Am acceptat fiindcă nu aveam de ales, dar am rugat-o să mă lase să scriu câteva rânduri.
M-am trezit. Acum scriu şi nu mai ştiu dacă a fost un vis sau aievea. Timpul şi gândurile mă presează. Amintirile mi se învălmăşesc şi aş vrea să cuprind totul în cât mai multe rânduri. Vreau să scriu cât mai mult posibil şi cât mai amănunţit. Nu ştiu în ce măsură voi reuşi. Stau la mine în cameră şi privesc. Privesc în gol şi nimic nu capătă contururi clare. Totul este opac. Şi totuşi privirea mea străpunge armătura zidului şi rând pe rând amestecul de var, nisip şi cărămidă se desface precum o corolă, lăsînd ochiul să contemple şi să parcurgă falia timpului, ce s-a deschis pentru o clipă şi care mă absoarbe în adâncurile ei. Străbat diverse culoare, dar totul îmi este străin şi nu îmi aparţine. Nu este acesta trecutul meu, pe care îl caut printre miile existente. Totul îmi este străin într-o lume atât de străină. Dar eu caut şi în disperarea mea mă lovesc de toate porţile ferecate şi desferecate şi nu ştiu dacă ajungînd la capăt voi găsi ceea ce caut.Intuiesc numai ceea ce ar putea fi dincolo, la capătul tunelului şi gândul că poate voi ajunge mă exaltează. Parcă aş fi un copil ce găseşte sub bradul de Crăciun, o jucărie pentru care s-a rugat, în fiecare seară cu lacrimi amare, gândindu-se că poate nu o va primi niciodată. Nu abandonez. Poate că amintirile mele aparţin altei falii ? Caut în continuare. Dar ce caut ? Probabil că sunt în căutarea timpului pierdut.
- va continua -

Publicat de: Ella Dita la data de: 27-05-2010, 1:48 am
Cuvinte cheie: agonie | fericire | durere | iubire