Home     Librarie Online     Citate Celebre     Autori Celebri     Proverbe     Cenaclu     Adauga Text Cauta Citate


     Acasă - back


Vântul îi răvăşea părul, razele soarelui îi luminau chipul...lumina i se citea în privire... privirea unui copil inocent fericit. Era fericită... fericită ca în copilărie... fericită de adierea caldă a vântului care îi mângâia părul şi trupul, de soarele care îi încălzea obrajii, de multitudinea florilor care o înconjurau, de iarba înaltă verde, care se unduia necontenit în suflul gingaş şi plăcut al vântului... era fericită de albastrul cerului, de cei câţiva nori mici dar pufoşi care se plimbau agale pe albastrul infinit. Era fericită când trăgea în piept aerul curat şi proaspăt, când simţea mireasma naturii trezite la viaţă, când auzea foşnetul frunzelor copacilor, când vedea ramurile acestora fremătând în adierea vântului.
Apoi şi-a amintit... Amintirea i-a curmat orice trăire, orice sentiment... fericirea ei luase sfârşit după doar câteva minute. Atât a durat, câteva minute. Îşi amintise că nu e acasă... toate acele frumuseţi ale naturii nu le văzuse la ea acasă. Nu erau ale ei, nu îi aparţineau... nu se putea bucura de ele decât uneori, când va mai vizita casa prietenei ei.
Privi în jur... Aceeaşi natură o înconjura, aceleaşi minunăţii... dar acum nu o mai bucurau, nu o mai făceau fericită... o îndurerau... într-atât de tare încât îi venea să plângă. Dar nu-şi putea permite a plânge... pe terasa casei era lume... prietena ei, părinţii acesteia şi cea mai importantă persoana în faţa căreia trebuia să se abţină: soţul ei. Din nou ar fi judecat-o, din nou i-ar fi spus că nu are autocontrol şi nu se poate abţine în faţa străinilor, chiar dacă erau persoane cunoscute şi oarecum apropiate, tot străini rămâneau.
Durerea din suflet o apăsa din ce în ce mai tare... şi mai tare... natura o durea, adierea vântului o durea, soarele, iarba, florile, copacii... toate acestea care îi aduseseră fericirea cu câteva clipe în urmă, acum îi provocau o imensă suferinţă... ar fi plâns... Doamne cât ar fi plâns! Era singurul lucru care ar mai fi alinat-o... Dar nu avea voie. Trebuia să se abţină, să dea dovadă a nu stiu câta oară de autocontrol... şi doar pentru faptul că nu era acasă. Nu mai putea rămâne în acel loc, trebuia să plece! Ar fi plecat încet, neştiută de nimeni... ar fi plecat, dar unde să se ducă? Avea nevoie să ajungă undeva unde să poată fi linistită, fără lume in jur, doar ea, cu ea insăşi si cu lacrimile ei. Ar fi fost vorba doar de câteva ore în care să-şi revină... să reuşească din nou a se întoarce în realitate, să inveţe din nou să o accepte, să înveţe din nou să se resemneze în faţa ei.
Se întoarse pe terasă alături de ceilalţi. Discutau veseli, spunând fraze neînţelese pentru ea... era prezentă fizic alături de ei, însă gândul îi rămăsese acolo... în acel loc de natură de unde venise.
Îşi privi soţul. Era atât de vesel. Zâmbetul larg îi lumina adesea chipul, tonul vocii era cald, prietenos, atrăgând de fiecare dată atenţia şi facându-i pe cei din jur să işi întrerupă orice discuţie, pentru a-l asculta pe el. Ochii îi erau scăldaţi în lumina soarelui căpătând o culoare verde şi mai intensă decât era de obicei, privirea îi era plină de viaţă... el era plin de viaţă. Era capabil să simtă, să trăiască fiecare clipă, fiecare vorbă rostită. Ea... nu simţea nimic. Îl privea... câtă energie, câtă vervă vedea în acest om... Ea era pustiită, secată de orice senzaţie, de orice sentiment, de orice trăire... doar un gol imens exista... o pustietate infinită în jurul ei, în sufletul ei, în lumea ei... Nimic altceva decât pustiul fără margini.
Dar erau soţ şi soţie. Două caractere atât de diferite... el - fire deschisă, comunicativă şi veselă, persoană căreia îi plăcea atât de mult societatea, ea - fiinţă introvertită, rece şi seacă, fugind de societate şi de oameni de nenumărate ori, pierzându-şi răbdarea de a-i mai avea în preajmă, de a-i asculta, de a-i vedea.
Cândva fusese şi ea plină de viaţă, veselă, deschisă... oamenii au înrăit-o de-a lungul timpului, viaţa în sine a înrăit-o. Dar oricât de greu îi era, ştia că la sfârşitul fiecărei zile obositoare îşi va găsi odihna şi liniştea acasă. Cât de străin îi era acum acest cuvânt... câţi ani trecuseră fără să-i mai cunoască înţelesul...
Schimbase casa ei, în care locuise de mic copil, cu un apartament care trebuia considerat locul unde ajungea acasă... Pentru ea era acum doar un simplu cuvânt care nu mai însemna nimic, nu mai reprezenta nimic din ceea ce fusese odinioară. Îi era atât de dor de acasă! Trecuseră cinci ani... cinci ani în care nu îşi mai găsise liniştea... nu mai avea nici un refugiu, nu mai avea unde râde, unde plânge, unde visa, unde medita... nu mai avea de unde să îşi ia energia la finalul zilelor istovitoare, nu mai avea unde să îşi găsească liniştea şi odihna.
Razele soarelui pătrundeau prin fereastră, colorând o parte a mobilierului vechi într-o nuanţă aurie. Din când în când, intensitatea culorii pălea, urmând să revină cu o şi mai mare forţă. Nuanţele de auriu erau uneori brăzdate de umbrele sporadice ale ramurilor de tei, care se unduiau în adierea uşoară a vântului... Acel tei bătrân care îi legănase copilăria şi adolescenţa până la vârsta maturităţii, schimbându-şi înfăţişarea după anotimpuri. Îl cunoştea atât de bine... bătrânul tei fusese o parte din viaţa ei. Îl văzuse trist şi înfrigurat toamna, ţinând piept vânturilor şi ploilor puternice...resemnat iarna, cu ramurile împovărate de greutatea zăpezii... fericit primăvara, când se trezea şi el la viaţă alături de întreaga natură... vesel vara, mândru de ramurile-i împodobite cu frunzele verzi şi florile care emanau acea mireasmă îmbătătoare.
Bătrânul ei tei... atâţia ani alături de ea, atâţia ani alături de el... în final îl părăsise. Îl luase cu ea în suflet, dar îl lăsase singur şi trist, tocmai la bătâneţe când poate ar fi avut nevoie de ea mai mult ca oricând. La doi ani după plecarea ei, acesta murise. Trecu prin faţa casei care odinioară fusese a ei şi văzu locul bătrânului tei gol... În acel loc, unde cândva se înălţa semeţ şi mândru dragul ei copac, acum nu mai rămăsese decât un ciot... ca un mormânt fără de cruce. Noii deţinători ai casei îl tăiaseră. Dragul ei tei ar mai fi trăit, ar fi avut o bătrâneţe lungă, dar ei l-au ucis... poate ea l-a ucis.
Îşi aminti când plecase... ramurile îi fremătau necontenit, florile i se scuturau... cădeau părând a fi fulgi de nea în plină vară... părând a fi lacrimile unui batrân suflet îndurerat plângând la plecarea fiinţei dragi. Părăsindu-l atunci, îi grăbise moartea.
Căută un sprijin moral în soţul ei... Îl găsi doar parţial. O ţinu în braţe până se mai potoli din plâns, apoi îi spuse atât de calm: "Mai sunt o mulţime de tei ca şi acela. În fond, era doar un simplu copac, nu avea suflet".
Era primavară târzie. Stătea cu ochii închişi... simţea parfumul liliacului şi adierea caldă a vântului... asculta trilul păsărilor si foşnetul frunzelor. Deschise ochii. I se înlăcrimară. Vedea în faţa ei priveliştea de vis de care îi fusese atât de dor... iarba, nu prea înaltă, era de un verde intens în bătaia razelor de soare, apoi intra într-un con de umbră ceva mai în depărtare... de-a lungul gardului străjuiau caţiva pomi fructiferi, care, deşi tineri încă, erau infloriţi si pregătiţi să dea roade în curând... în plan mai apropiat, cei doi mici arbuşti de liliac alb străluceau parcă în lumina soarelui... câteva rondouri de panseluţe viu colorate înveseleau mica alee care străbătea curtea... la capătul grădinii se înalţau trei tineri brazi argintii, plantaţi nu demult şi care se simţeau acum stăpâni pe teritoriul lor după ce îşi ancoraseră bine rădăcinile, închizând acel mic, dar minunat colţ de rai. Da, un colţ de rai reprezenta pentru ea acea mică grădină. Coborî cele trei trepte ale terasei şi, făcând câţiva paşi, se aşeză sub unul dintre meri. Stând rezemată de trunchiul lui tânăr, privi spre cer... cât de frumos se vedea cerul albastru, norii răzleţi albi şi pufoşi, printre ramurile înfrunzite... cât de plăcut era la umbra copacului... cât de mângâietoare era atingerea adierii de vânt... cât de îmbătătoare erau miresmele liliacului şi ale florilor de măr... cât de liniştitor era cântecul păsărilor care se odihneau pe ramuri... Câtă linişte si împăcare era în sufletul ei acum... Era acasă. Zâmbi şi ochii i se înnourară din nou. Privi în jur... lacrimile începură să-i curgă pe obraji... nu mai erau pornite din durere, ci izvorau din fericire... Simţea încet, încet cum începe să prindă viaţă... acum trăia cu adevărat. După atâta dor şi zbucium, în sfârşit, ajunsese acasă!
Auzi paşii atât de familiari ai soţului ei. Deschise ochii şi îşi şterse cu repeziciune lacrimile. Zâmbetul îi stăruia încă pe buze, ca o urmă a fericirii trăite mai înainte. El o privi la început cu mirare, apoi expresia feţei i se schimbă, arătând parcă o oarecare înţelegere. Îşi luă geanta şi cheile maşinii, o salută şi ieşi din apartament.
Acel moment îl aşteptase ea, să rămână singură. Închizând din nou ochii, se întoarse în lumea ei... Se întoarse acasă.


Publicat de: delmina la data de: 11-05-2009, 8:56 pm
Cuvinte cheie: acasa | dor | liniste | fericire



 bazat pe 1 notari

Adauga acest text literar in colectia personala Adauga la favorite Recomanda aceast text literar prin Yahoo Messeger Trimite pe YM     Recomanda aceast text literar prin E-mail Trimite prin e-mail Raporteaza continut inadecvat Raporteaza neadecvat! 

Comentarii la acest text:

Nu sunt comentarii la acest text!

Adauga Comentariu


   Recomanda aceast text literar prin E-mail Trimite prin e-mail
Expeditor: (nume prenume) *
Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *
Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal

*
* campuri mandatorii

Citatul ZileiCitatul Zilei  Vreau Citatul Zilei pe Site-ul Meu Vreau Citatul Zilei pe Site-ul Meu
"Nu stiu" nu-i o constatare, ci o amanare.
Autor: Costel Zagan - Categorie: Amanare .

Intelepciune.ro va recomanda


Fara Poza

Boris Ioachim
"Ce este pesimistul? Un optimist bine informat." Grigore Moisil "Poeţii nu se ruşinează de propriile experienţe - ei profită de ele." Friedrich Nietzsche
S-a nascut in data de 25-Ianuarie-1967
Oras: Săveni
Judet: Botosani
Varsta: 54 ani
Membru din: 13-Octombrie-2008
Texte publicate: 465

Ultimele comentarii:

Contact Cultural - Mircea Duca - 04-12-2019, 1:27 am

Silvia Bebereche - 18-10-2018, 12:17 pm

Contact Cultural - Mircea Duca - 10-10-2018, 8:03 pm

Contact Cultural - Mircea Duca - 24-09-2018, 11:31 am

Silvia Bebereche - 22-09-2018, 9:30 pm

Contact Cultural - Mircea Duca - 22-09-2018, 5:40 pm

Silvia Bebereche - 20-09-2018, 9:21 pm

Membrii Intelepciune.ro recomanda


Fara Poza

Elena Movileanu
S-a nascut in data de 11-Iunie-1987
Oras: Iasi, Judet: Iasi
Varsta: 34 ani
Texte publicate: 90


Fara Poza

Mihaileanu Laurentiu
S-a nascut in data de 10-Noiembrie-1953
Oras: Cluj-Napoca, Judet: Cluj
Varsta: 68 ani
Texte publicate: 17

Home | Citate Celebre | Citate Noi | Citate Populare | Autori Celebri | Proverbe | Calendar Autori | Pagina Mea | Pentru Site-ul Meu | RSS | Contact
| | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | |
Copyright © 07.2007 Intelepciune.ro - Toate drepturile sunt rezervate
Creat si intretinut de Mican Daniel
Creative Projects