A doua realitate -Volumul I-II

Visez de când sunt copil, locuri în care n-am fost niciodată, imagini pe care nu le-am văzut, oameni pe care nu i-am cunoscut.
Prima noapte în care am visat încăperea mare, albă și goală, a fost ciudată pentru că a fost extrem de real. Mă aflam în mijlocul camerei ermetice plimbându-mi privirea în jur, căutând o uşă sau un geam. Albul era orbitor, iritant chiar, prea luminos pentru ochii mei. Mai târziu am realizat că stăteam pe scaun, în mijlocul încăperii. Mi-am privit mâinile, am întors palmele în sus, aşteptându-mă să fie albe, transparente. Orice altă culoare mi se părea anormală. Dar ele aveau nuanţa crem, obişnuită. Hainele în schimb, se asortau perfect cu interiorul: o pereche de pantaloni albi şi un tricou alb. M-am ridicat de pe scaun încet, cu teamă, să nu fac zgomot, să nu atrag atenţia, deși nu se mai afla nimeni cu mine. M-am apropiat de perete şi am întins mâna. Era din sticlă albă, mată. Mi-am lipit palma de el şi i-am simţit răceala. Mi-am retras-o înfrigurată și m-am dus la alt perete şi mi-am lipit din nou palma pe el. Tot atât de rece. Mintea mea înregistra aceste mişcări ca o căutare. Sau o explorare? Un gând disperat începu să-şi croiască drum spre suprafaţă îngheţând de groază fiecare parte din corp care devenea conştientă de justeţea descoperirii: Sunt prizonieră. Cum ies de aici? Frica devenea insistentă, nedorind parcă să rateze şansa de a mai face o victimă. Am făcut ochii din ce în ce mai mari şi am început să respir precipitat. Îmi venea să strig, să-mi urlu neputinţa într-o singură propoziție…cum ies de aici ?
Şi dintr-o dată am simţit că nu mai sunt singură. Instinctul de apărare mă avertiză că în spatele meu se află cineva. Am respirat adânc şi m-am întors brusc. Un bărbat stătea pe scaun, în faţa clapelor unui pian şi mă privea. M-am îngrozit. Un pian, o persoană străină? Eu am văzut o încăpere goală, albă şi atât. Cum… ?
Mi-a zâmbit, după care a pus degetele pe clape, privind concentrat o partitură şi a început să cânte. Sunetul răsuna plăcut şi nu foarte tare. O melodie lină, ce-mi trimitea vibraţii în tot corpul îmi captă atenţia. A întors capul spre mine şi mi-a zâmbit.
Am vrut să deschid gura să pun întrebări, dar nu puteam vorbi. Am scos doar un geamăt pentru că a întors din nou capul, şi-a pus degetul pe buze, murmurând un « Şșș! » domol, după care a continuat să cânte. Oricine era, personajul visului meu, ştia de pasiunea pentru muzica de pian. Sunetul moale, sau dur, sau plângăcios al clapelor, trezea întotdeauna un tumult de vibraţii în inima mea, făcând-o să pulseze cu intensitate maximă, să inducă cantitatea necesară de adrenalină, pentru a produce starea de euforie şi detaşare de lumea cotidiană.
Trezirea a fost bruscă. Am deschis ochii, privind în negrul nopţii şi încercând să disting pianul din vis. De ce nu era lângă mine? Respiraţia precipitată și inima care bătea cu putere m-au adus cumva la realitate şi m-am ridicat din pat. A fost un vis ? Atunci de ce totul mi s-a părut atât de real?
M-am aşezat pe covor, încercând să deslușesc sensul visului. Trecerea de la o stare la alta, dintr-o lume în alta, chiar imaginară, aşa cum se presupune că este cea a viselor, nu se face dintr-o dată. Simţurile rămân conectate încă acolo, imaginile imprimate destul de clar pe retină, refuză să cedeze locul realităţii şi de aici până la confuzie nu este decât un pas.
Visele mele au fost întotdeauna colorate. Dar acest vis, care-mi strică fragilul echilibru emoţional, beneficiază de ceva în plus. De imaginea unei lumi palpabile, o lume plină de culori şi detalii pe care le-am văzut cu claritatea unui om treaz. Iar aromele, nu prea multe, dar puternice, i-au dat visului nota distinctă. N-am mai visat niciodată încăperi albe, iar bărbatul era un necunoscut. Nu l-am văzut în viaţa reală. Nu ştiu cine putea fi. Îmi aminteam suflul respiraţiilor noastre, culoarea fermecătoare a ochilor lui, degetele fine şi lungi care apăsau hotărâte clapele pianului.
În acea noapte nu am mai dormit. Senzaţia lăsată de vis a fost mai mult decât puternică. Îmi venea greu să accept realitatea, dormitorul întunecat în care soţul meu, Mihai, dormea adânc, sforăind uşor, liniştea sinistră a nopţii tainice care mă înfiora, chiar trupul meu înţepenit într-o poziţie anormală, în căutarea clipei pierdute.

Publicat de: Balan Violeta la data de: 28-03-2011, 6:31 pm
Cuvinte cheie: vis | realitate | straniu