„poezie” fără nicio… noimă

în fiecare clipă trăieşte un aed
în fiecare bătaie de inimă un copil
în fiecare tu şi eu o dorinţă şi o jumătate
renunţare, priveşte-mă, priveşte-te
în umbrele ce se rotesc înaintea noastră
nebuni îndrăgostiţi de viaţă rostesc poeme
nu mai desface depărtarea cu pasul
aripile sunt acolo deasupra inimii
cântă, cânt… zboară, zbor
te-am visat cum însetatul
pe drumu-i lung, uscat apa fântânii
m-am îmbătat cu apă rece şi iz de lut
cu umbră şi soare şi cântând am trecut
din viaţă spre moarte ca un poet,
deşi poet n-am fost niciodată,
doar mi-am deschis pieptul
şi toată forfota de încântări
iubire, vis, speranţe şi temeri
strânsă pe drum
a curs spre oameni

obosite umbrele dorm cu tâmpla pe braţ
de prea tăcere casa e uneori un fluture
prins în ac pe o pernă de vată
cum o ceaţă creşte ecoul unui cântec trist
voci tremurând cer să nu se mai taie
din prea puţinul de existenţă
stop repet obsesiv
am un lanţ de poezii pe linia vieţii
depărtări ca un fel de reproş în arătător
tăcerea îl trage îndărăt
jumătate din mine sare-ntr-un picior
protestând – nevăzută jumătate
se roteşte în jurul ecourilor
tuturor pietrelor

ce-ai uitat – m-a întrebat
râzând cu mâna la tâmplă
m-a aşezat apoi cum pe un ţânc
pe genunchii-i de gânditor
am spus „tot”
mă întorc de-o viaţă
şi ochii-i blânzi mă întreabă
ce-ai uitat?…

elegant, copilăros, un gând bun
rupe o frunză de nuc
şi o aşază în cană de lut
anemonele zâmbesc
trup capătă de gâză
cu picioruşele-i ivăr apasă
într-o rază de apus
trecând prin sticla vitrinei
spre ochiul meu visând
un acarian cu lornion
pe o toartă de ceşcuţă
urmăreşte vrăbiile în tufa de liliac
de pe tavă
sub mâna de depărtări, râu de cuvânt
se grăbeşte spre moara vieţii
filozoful care meditează lângă ea
întoarce palmele îndreptate spre soare
au păduri de eucalipţi şi fluturi regali
culegători cu pielea ciocolatie
şi chipuri râzând
se întorc din câmpul de fantezii
s-a mai terminat o zi

cioc-toc – cinci ochi de furnici
în vârfuri de pixuri
şoptesc te iubesc
trei pe buze, doi pe barbă
răzbunaţi înfloresc
sărutul atinge ram de magnolie
şi râd, te iubesc, te iubesc
pleosc – o aripă de vrabie
întors capul de pajură
urcă ramul târând
golgotele dragostei
te iubesc – cer de cuvânt
blând se roteşte în ochiul pietrei

ochiul apei mă ştie
bătătoresc potecile ascultând infinitul
ca nişte avioane de hârtie
pescăruşii trec norilor câteva clipe
din restul îmi cer să continui
plutirii lor cerul
vântul unduieşte ramurile sălciilor
trestiile spun plecându-se
despre cânturi dinspre mări
ochiul apei mă ştie, din trupul său
am venit gând cu ochi mari
ascultând şi mirându-se
lumi se întrepătrund
pe lângă şi în luturile şi sufletele noastre
cum nişte drumuri de pretutindeni spre pretutindeni

să nu te duci… cum să înţeleagă
anii că… da, am trăit…
ei care au plecat
că i-am căutat ca un orb
auzind în liniştea tot mai densă
bătăile inimilor lor
cum să înţeleagă bunii părinţi
că e necesar să ascult singură
până când ei toţi se vor întoarce
cum să înţelegi tu, existenţă,
că între copilul visător care nu se temea de ploi
şi maturul care priveşte în gol
e doar o legătură de cicori
şi stoluri de cocoare
prin care a învăţat să trăiască, să moară
nu mă tem de ploi nici azi
am paşii la fel de albaştri
umerii verzi
ţânca aceea de apă şi verde
strigă tăcut: oamenilor,
hei, sunt aici!…

sufletul ţi-am îndepărtat parcă
veacuri la rând
ţi-am auzit plânsul
şi mi-am înfundat urechile
în piatră…
şi umerii i-am împietrit
să nu existe atingere
există oare iertare?
te rog iartă
pietrele s-au sfărâmat
te iubesc. te rog iartă

hei, călător cu suflet bun,
întinde mâna peste depărtări
răsună câmpul de urmele noastre
macii au să-ţi umple sufletul spuneai
păsările toate cântă azi în pieptul ăsta
va ploua… plouă întotdeauna mult
când macii îşi simt înflorirea
şi păsările dumbrăvii ce bate toaca în linişte
cântă, cântă…
_______ . _______

Publicat de: Mariana Fulger la data de: 06-03-2011, 6:10 pm
Cuvinte cheie: „poezie” fara nicio… noim | poezie | marianafulger